~„Universul din pălăria de dantelă“

Azi, 23 martie, fac prima baie în mare, anul acesta. Sunt pe o plajã din Djerba, chiar în fata hotelului. Vocea lui Roah acoperã glasul mãrii:

– Venez mesdames et monsieurs! Allez, bougez! Nior – notre danseur – vous propose de faire avec lui quelques mouvements d’aérobic.

Marea este foarte rece si nu îndrãznesc decât sã mã botez în apa Mediteranei. Una, doua, trei. Gata! Ies la uscat si mã asez pe chaise longue. Dupã câteva minute soarele devine insuportabil. Caut în sac pãlãria de soare a bunicii, pe care a lucrat-o cu mâna ei. E din macramé, cu borurile largi, cãzând pe frunte si peste obraji. Bunica s-a dus, dar lucrul fãcut de mâna ei a dãinuit si iatã, mã servesc de el chiar si acum, dupã mai bine de 35 de ani. Eram împreunã la Copãcel, într-o vacantã. Bunica stãtea pe un scãunel, la soare; asezase scãunelul strategic, în fata portii, acolo de unde putea zãri culmile Fãgãrasilor. Croseta un pic, mai ridica ochii spre munte si iarãsi croseta, în timp ce-mi povestea despre Isus, despre Fecioara Maria, despre El, “cel de nimeni vãzut si de toatã lumea stiut”, despre flori, despre fluturi si pãsãri care aveau tot cerul si pãmântul în aripi. Croseta. Si pãlãria se rotunjea parcã sub vorbele ei, ca vasul de lut sub mâna olarului, cãpãtând adâncime si altceva cu mult mai important, despre care atunci nu stiam nimic. Bunica împletea taine trecute si viitoare, care cãdeau în fundul pãlãriei. Pe mãsurã ce ea prindea formã, prindea si continut. Era o pãlãrie fermecatã, care avea sã mã însoteascã prin lume, de-a lungul vietii, ca un martor tãcut si fidel. Dar pe atunci nu stiam cã fiecare cuvânt al bunicii avea sã se prindã în ochiurile dantelei de macramé, pentru vesnicie.

Imi asez pãlãria pe fatã si privesc la soare. Imi intrã în ochi, divizat într-o multime de sori minusculi, strecurati prin porii pãlãriei. La contactul cu tesãtura vrãjitã de mâna bunicii, soarele s-a fãcut tãndãri. S-a spart deodatã în mii si mii de bucãtele de soare, mici cât un vârf de ac. Dar fiecare bob de luminã are stralucirea la fel de puternicã ca un ciorchine de soare întreg. Trebuie sã închid ochii. Privesc jocul ametitor al broderiei care, oricât de deasã ar fi, nu este în stare sã opreascã elanul luminii solare.

Printr-un ochi al tesãturii fine iau în primire spatiul geometric densenat de douã discuri transparente, care se suprapun partial. Fiecare disc este format dintr-o infinitate de cercuri concentrice si dintr-o altã infinitate de segmente de cerc, diferentiate prin culori, acoperind toatã paleta celor sapte culori ale curcubeului, învãluite în trena lor nesfârsitã de nuante. Privesc atent cele douã discuri transparente, desenate atât de ciudat si atât de mãiestrit. Ele par identice. Totusi nu sunt. Discul de sus, usor deplasat spre dreapta, deschide o perspectivã neasteptatã. Ai spune cã este o felie subtire, de talie nanometricã, tãiatã din trunchiul unui arbore vechi cât lumea, care se deschide în profunzime, ca o pâlnie uriasã.

Deodatã, scene din alte lumi încep sã defileze – realmente sã defileze prin fata ochilor mei, întredeschisi. NU, nu era o halucinatie! Acele chipuri erau vii si absolut convingãtoare; parcã priveam în rai prin gaura cheii. In timp ce le priveam – ascultam vocea lui Roah, animatorul acelei dimineti, care ne invita cu vocea lui guturalã:

– Venez, mesdames et monsieurs! Venez jouez aux fléchettes!

Totul era real si inexplicabil. Ca si cum timpul meu si timpul etern îsi dãduserã mâna în porul din pãlãrie, iar spatiul propriei mele existente comunica prin cine stie ce straniu principiu al fizicii, încã nedescoperit, cu Marele Univers.

“E briza”, am gândit eu, “e briza care se odihneste într-un ochi de pãlãrie”. Mi-am pus genele mai aproape si am privit inãuntru. In centrul acelui “spatiu” captat din întâmplare pe acea peliculã umedã, mi s-a dezvãluit neobisnuit de firesc, adevãrata lume. Acea lume începea cu Isus. Nu i-am vãzut decât fata: un bãrbat tânãr, cu barbã, cu pãrul închis la culoare. Privea într-o parte, undeva spre dreapta, fãrã o tintã precisã (sau poate cã eu nu vedeam ceea ce El vedea). Era complet rupt de lumea noastrã. Am avut imediat senzatia jenantã cã l-am “surprins” în plinã meditatie, printr-o indiscretie a vreunui fenomen fizic zburdalnic. A dorit El oare sã mi se arate pret de câteva secunde? De ce? Misterul rãmâne rotund, nu pot sã-l sparg în nici un chip. Aveam impresia cã sãvârsisesem o impietate; cã pãtrunsesem, neinvitatã si din gresealã, în rai. Cã mi se dezvãluise, dintr-o eroare, o fãrâmã de eternitate la care nu aveam încã voie sã privesc.

Inima îmi bãtea puternic. Nu, nu din pricina soareleui îmi bãtea atât de tare. Eram doar la adãpost, sub pãlãrie. Imi bãtea de uimire, de extaz, de remuscare cã intrasem într-o lume mult prea sfântã, în care nu stiam cum sã mã misc, eu pãcãtoasa. Imi era teamã sã respir, fiindcã miscarea de du-te-vino a pieptului schimba mereu imaginile. Alte imagini se formau si ele desenau alte chipuri, care nu durau decât pretul unei apnee. L-am pierdut pe Isus mult prea repede, dar iatã, o altã imagine îi ia locul. O femeie cu voal, – rectific: o femeie tristã cu voal – privea în aceeasi directie. Avea chipul mãsliniu, iar voalul maroniu-roscat, era tesut dintr-o pânzã moale, care i se mula pe cap si-i atingea umerii, coborând în jos spre un trup invizibil. Era Fecioara Maria, întunecatã, preocupatã. Privea tot spre dreapta, dar privirea ei se apleca undeva în jos. Se uita la noi?

A venit apoi, în acel spatiu, un bãtrân, purtând haine lungi. El privea drept înainte.

Mergea tãcut si singur prin desert. Se vedeau foarte clar pasii lui pe nisip, iar pasii se pierdeau în gropite din ce în ce mai mici, în dunele din depãrtare.

In cele din urmã, pierzând contactul cu lumea sfintilor, si adâncindu-mi ochiul din ce în ce mai adânc în gâtul pâlniei, mi s-a arãtat primul om. El mi s-a arãtat întreg, ca si bãtrânul din desert. Primul om era voinic, cu trupul alb, acoperit doar cu o frunzã. Adam era singurul care a stat mai mult în pâlnia timpului. A privit câtva timp drept înainte, parcã spre mine, care eram de partea cealaltã a spatiului din porul pãlãriei. Dar nu cred cã m-a vãzut. Era nedumerit, speriat si singur. Apoi a început sã-si miste capul, dezorientat, în dreapta si-n stânga, nestiind parcã în ce directie s-o apuce. Nu era decis cum sã-si înceapã viata pe pãmânt. Cãuta un alt om, cãuta evident pe cineva cu care sã comunice. Dar el era singur si pãrea cã se întreabã buimãcit: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici si pentru ce?” Adam si-a îndreptat din nou ochii cãtre mine. Mã vãzuse în sfârsit? A fãcut câtiva pasi înainte, parcã având o vagã intentie de a intra prin pâlnia timpului, ca sã vinã mai aproape. Dar poate cã nu era decât o impresie sau o dorintã de-a mea. Se simtea el atât de singur încât sã fi perceput miscarea lumii noastre, din spatele cãreia îl examinam atent?  

Vocea frumoasã a lui Roah mã readuce pe pãmânt: “- Carolina, la gagnante de ce jeu de fléchettes reçoit un chameau magique. Mesdames et monsieurs, applaudissements pour Carolina ! ». Carolina striga de fericire cã primise cãmila magicã, în care se amesteca uleiul si otetul pentru salatã.

Ropotul de aplauze si chiuiturile Carolinei m-au fãcut sã tresar. Pãlãria bunicii mi-a alunecat de pe fatã, târând cu ea, în nisipul alb si sidefiu, tot universul pe care îl avusesem cu numai câteva secunde înainte, sub ochi. Totul s-a petrecut cu o asemeanea repeziciune, încât n-am mai avut timp sã-i soptesc lui Adam cel singur: Nu te grãbi! Si nu plânge cã esti singur… Ce sa faci tu în lumea noastrã? Sã-ti dansezi serile, viata pe o scenã a vreunui hotel tunisian, unde femei bãtrâne si obeze vin sã cumpere, pentru o noapte, trupuri tinere de bãstinasi înfometati? Ce-ai face tu, cu inocenta copilului orfan? Ai tropãi genial în ritmurile diabolice ale dansului irlandez, sau ale vreunui dans berber, pânã când picurii de sudoare amestecati cu praful ridicat din podea ti-ar curge ca lacrimi de noroi pe fatã, asa cum îi curgeau asearã lui Roah? Ti-ai da, usurat, zâmbetul jos de pe gurã, eliberându-te astfel de acel rictus obositor, încredintat fiind cã lumea se uitã doar la picioarele tale, asa cum face Roah?  In limba lor, picioarele tale tot te-ar da de gol si ar povesti cu artã subtilã drama ta, asa cum ele au mãrturisit asearã drama lui Roah, cel cu corpul jumãtate adult, jumãtate copil.

O vezi pe Carolina? In seara asta îl va avea în pat pe Roah. L-a luat deja pe genunchi (ca pe nepotelul ei de acasã) si negociazã un pret. Aici, în lumea noastrã totul se negociazã, mai ales inocenta. Rãmâi asa, singur cum esti. Nici mãcar nu privi ce va deveni lumea. Fugi cât mai e timp! Si mai ales nu tânji dupã Eva. Dupã Eva sau Carolina, sau… Roah nu a avut noroc. S-o fi aventurat si el poate, acum câtãva vreme, prin porul vreunei pãlãrii de soare care nu a cãzut la timp de pe fata vreunui turist întins pe plaja cu nisip alb. Si asa o fi intrat Roah în vârtejul opulentei celui de-al 21-lea veac, cu trupul lui negru si slab, sculptat de dans si de foame, întrebându-se în clipele lui rare de luciditate: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici si pentru ce?”

Am scuturat de nisip pãlãria si mi-am pus-o din nou pe fatã, în speranta cã ea mã va purta înapoi, ca un covor fermecat, peste alte lumi mai bune. Imi pãrea rãu cã nu zãbovisem mai mult în rai; cã mã grãbisem, lacomã, sã vãd ce fusese înainte de Isus, de Fecioara Maria, de Moise. Mã chinuiam sã mai pãtrund cu ochii dincolo de tesãtura vrãjitã a pãlãriei…

Dar pãlãria bunicii cea atotstiutoare a tãcut. Si tãcerea ei era un repros. Din tot ce-mi trimisese ea în acea minunatã dimineatã de martie, doar tristetea îmi atinsese inima. Atât. Iar soarele intrase într-un nor negru. 

ANTONIA ILIESCU

23 martie 2006


%d bloggers like this: