~Mircea Petru Suciu: „Cântece şi voie bună, tovarăşi!“ (I)

Uneori, istoria creează ironii subtile la adresa evenimentelor ce curg în albia timpului potrivit unor neştiute reguli, alteori, ironiile ne sunt comunicate dur, chiar grosolan. În ambele cazuri însă, semenul nostru cunos-cător al istoriei reale meditează socratic şi ajunge, în final, să conchidă „Aşa o fi fost scris!…“.

După stingerea ultimului război pentru apărarea fiinţei noastre naţionale, a vetrei strămoşeşti, a urmat trezirea şi examinarea rănilor: o ţară secătuită de resurse, devastată, slăbită, invadată de armate străine.

Se impunea reconstrucţia ţării, care a început sub semnul solidarităţii întregului popor pentru ideea de şantiere de muncă absolut necesare primelor obiective economice; etapa brigăzilor de muncă voluntară într-un efort patriotic susţinut şi consistent de tineri muncitori, de studenţi şi elevi. Îmi veni în minte unul dintre şantierele naţionale de tineret, cel de la Salva-Vişeu, unde oameni-ai-muncii trudeau cu mâinile, fără echipamente, cu cazmale, lopeţi, târnăcoape, tărgi, cu acele măciuci pentru bătut taluzurile, fără salopete, fără cizme de cauciuc şi care aveau misiunea de a degaja fronturi de lucru. Trei luni de zile trăite în cântece şi voie bună! Etapa de trei luni era respectată, în mod consecutiv, de alte şi alte detaşamente de muncă (în puţini ani de muncă entuziastă au apărut viaducte, tuneluri, 63 de kilometri de cale ferată, nouă staţii de tren): „Hei-rup! / Hei-rup! / Suntem brigadieri / Muncim pe şantier / Prin zăpadă şi noroi / Construim tunele noi / Hei-rup! / Hei-rup!“.

Săpau câte opt ore şi ascultau cântece, glume, suportau farse inofensive: „Vom munci şi vom lupta! / Linia vom termina!“. Opt ore treceau repede în atmosfera de continuă veselie; dacă vreunul din brigada de tineri, mai nedeprins cu efortul fizic, se poticnea şi nu era în stare să smulgă porţia de pământ pietrificat, nimeni nu se supăra, dimpotrivă, era ajutat să ţină pasul cu ceilalţi. Brigada de tineri se întorcea în sala de mese, unde aştepta mâncarea aburindă; apoi intrau în barăci pentru odihnă; la următorul schimb, toţi din brigadă, obligatoriu, trebuiau să fie prezenţi la apelul nominal. În fiecare zi, rămâneau ore pentru muzică, pentru dans, ba şi pentru întreceri între brigăzi. În sufletele lor ardea credinţa în scopul nobil pentru care veniseră. În ziarele aduse cu promptitudine pe şantier, tinerii citeau amuzaţi despre propriile lor fapte de eroism, apărau şefii partidului comunist în vizite şi decernau insigne de brigadier (şi alte distincţii care trebuiau înmânate). Ce mai conta că în tunelul cutare s-a surpat peretele de stâncă şi a strivit doi băieţi imprudenţi, ori că nişte explozii tembele au rănit grav alţi trei băieţi neatenţi!

În ce consta accentul de ironie al istoriei (subtilă) ivit în realitatea şantierului Salva-Vişeu? În denumirea dată de oficiali şantierului, sus pe tabla care marca poziţia acestuia – scrisă negru pe alb: Şantierul Vasile Luca… Linia ferată importantă, care să lege ţinutul Bistriţa-Năsăud cu zona Maramureşului era dorită şi îndelung aşteptată de locuitorii zonei: Ţibleş, Fiad, Romuli, Salva, Coşbuc, Telciu, Vişeu, localităţi izolate, acum prinse în vizorul constructorilor celor 16 sectoare de muncă; numai unul dintre tunele măsura 24 kilometri. Şantierul a fost onorat cu numele vajnicului luptător Vasile Luca, unul dintre cei mai activi revo-luţionari pentru cauza muncitorilor de pretutindeni. Doar el fusese tovarăşul apropiat al lui Kún Béla în Ungaria anilor 1919, fiind cunoscut (pe-atunci) cu numele din certificatul de naştere: Lukács László şi faimos prin faptele sale împotriva gospoda-rilor ţărani, prin jafurile şi atentatele organizate de el. Încă de pe-atunci voluntarul-roşu avea identitate conturată: ca un individ care schingiuia oameni nevinovaţi, un om-de-haită care se năpustea din senin, în fapt de seară, asupra victimelor indicate în prealabil de Băieţii-lui-Lenin. Depoziţiile de mai târziu ale foştilor cominternişti l-au dat în vileag ca asasin de profesie. Ajunsese la demnitatea de deputat ucrainean, dar în faţa şefilor supremi era în stare să umble în patru labe (să danseze kazacioc-ul, ca Nichita Hrusciov, la un simplu semn al lui Stalin). Tot el a devenit purtător-de-cuvânt al lui Kún Béla, curier pentru a transmite salutul internaţionalist celulelor de partid comunist din Transilvania. Însă pe vremea şantierelor, Vasile Luca figura în fotografiile mărite în înrămate pe pereţii primăriilor săteşti din România, pe pereţii cabinetelor din toate instituţiile şi întreprinderile din ţară: din portretul fotografic, asasinul surâdea dispreţuitor şi etala o cicatrice pe obraz ca semn de eroic sacrificiu pentru cauza proletariatului.

*

Îndelung reflectase Mitruţ în urma convorbirii cu mentorii săi, după întoarcerea de la mormântul dragului bunic – care şi-a găsit obştescul sfârşit într-un bordei de pe meleag îndepărtat…! Şi-a dat seama că individul al cărui portret atârna în fiecare birou de instituţie, întreprindere („în fabrici şi uzine”), în primăriile comunale, nu era cunoscut sub adevărata sa identitate. Nici Vasile Luca, nici ceilalţi comparşi sloboziţi din închisori de către tanchiştii răsăriteni, nu erau cunoscuţi în realitatea caracterelor lor; toţi onorabilizaţi de consilieri sovietici prin cosmetizate. Omul care, în tinereţe, a ucis oameni la indicaţiile date de Kún Béla, un criminal cu predispoziţii native, ereditare? Dacă da, să acceptăm ipoteza că pulsiunile sale primare s-au dezvoltat pe măsură ce se maturiza; el dovedise incapacitatea de a se integra în mediul social în care trăia. Faptele şi comportamentul său ne oferă viziunea admisibilă. O fi fost frustrat încă din copilărie şi-i lipsea rezistenţa la frustrări, dar să involuezi până la gradul în care să smulgi bucăţica sărmană din agoniseala unui ţăran oarecare şi apoi să dai foc casei şi grajdului acestuia e mult prea mult. Predispoziţiile, înclinaţiile spre abuzuri ale lui Vasile Luca, permanentele sale suspiciuni, neîncrederea în oameni, chiar dispreţul pe care îl manifesta la adresa tuturor, atesta o personalitate de structură dizarmonică. Un psihopat. Trişor cu renume la jocurile de noroc, un tip ascuns, rezistent la băuturi alcoolice, a ajuns Ministru de Finanţe, membru în Comitetul Central al Partidului (fost – cum ziceam – şi deputat în Parlamentul Ucrainean!). Vorbitor aproximativ al limbii ruse, de altfel, ca şi gruzinul care s-a impus prin violenţă şi teroare, Eliberatorul tuturor popoarelor lumii: că nici Stalin nu stăpânea bine limba rusă – ne va asigura în spovedania publicată, fiica Svetlana Alliluyeva.

Astăzi – prin reconstituire – se cunoaşte ultima parte a vieţii lui Vasile Luca – scurtată cu cruzime (de haită lupească) de tovarăşii săi revoluţionari, zilele în care se lăsase influenţat total de generalul Gheorghe Pintilie, de „Pantiuşa“ (generalul cu cetăţenie sovietică, Pantelimon Bondarenko). Azvârlit într-o celulă izolată a închisorii, umilit, bruftuit şi înjurat de gardieni, în delir de interpretare credea că va fi în final salvat. Or, acuzaţiile, abil orchestrate de un alt sinistru general de Securitate – fostul giuvaergiu – acuzaţii inspirate de blajinul tovarăş şi prieten, Secretarul general al Partidului, au fost recunoscute public de mai puţin vicleanul Vasile Luca. El, cel bântuit de dorinţele egocentrice, interesat de putere, cel a cărui prezenţă genera tuturor nelinişte şi teamă, cel care făcea parte din categoria psihopaţilor fanatici (Kampffa-natiker) era convins că va fi scos din închisoare şi va fi trimis la refacere în vila care-i era destinată pe malul Mării Negre, la Odessa; aşa suna promisiunea lui „Pantiuşa“. Şi-a asumat toate capetele de acuzare, seara în penitenciar a primit o pastilă (antinevralgic să fi fost?), iar a doua zi dimineaţa a fost găsit fără suflare.

Deocamdată, numele său figura pe tabla de la intrarea Şantierului naţional „Vasile Luca“.

*

Luat de valul însufleţirii tinereşti, contaminat de sentimentul bucuriei celorlalţi congeneri, Mitruţ hotărâse să plece pe şantierul Salva-Vişeu. Cerere primită favorabil de la biroul utecist al facultăţii, ca venind din partea unui student fruntaş la învăţătură (şi cu origine socială sănătoasă): „Se vede că ai conştiinţă re-voluţionară! … Ce calificativ ai primit la cursul de marxism-leninism?“.

Determinat probabil de poziţia sa de student neutecist, Mitruţ obţinuse adeziunile şi din partea prietenilor şi colegilor de studii. Voluntariat firesc, un gest de solidaritate cu poporul aflat în mare durere, în grea suferinţă. Cu privire la gradul de îndoctrinare politică, se pare că studentul nostru se complăcea în continuare în postura deloc stânjenitoare (în sala de curs), aceea de a gândi pe cont propriu… (nu o dată zăbovise reflectând la acel curs de învăţătură politică, la socialismul ştiinţific – predat cu anormală obstinaţie – ca la o încercare de spălare a creierelor; o cu-răţire a memoriei tinerilor de zgura prejudecăţilor, de falsele teorii bur-ghezo-moşiereşti; notăm că Mitruţ aflase de faptele abominabile comise de patronul ideologic al şantierului abia când a sosit în bordeiul subteran al primilor săi mentori: pă-rintele Nicodim şi profesorul Nadab, abia atunci i se dezvăluise identitatea, caracterul adevărat al lui Vasile Luca).

*

Şantierele de reconstrucţie a ţării se închegară modest, deşi porniseră încă din anii 1948-1949, deşi în Comitetul Central al UTC-ului se înfiripase ditamai: Secţia Centrală de Reconstrucţie.

Un alt şantier celebru: pentru magistrala Agnita-Botorca, cu precizarea primului succes: conducta de gaz metan (Agnita-Botorca): „De trei zile pe furtună / Noi suntem pe drum / Ploaia ne spală vagonul / Coşul scoate fum…“. 51 de kilometri pe distanţa Botorca-Bucureşti au fost executaţi în mai puţin de-o lună şi jumătate. Sunt cunoscute din epocă şantierele de la Galaţi, Canalul Dunăre-Marea Neagră, barajul de la Bicaz, instalarea conductei de gaz metan: Ceanul Mare-Cluj, Fabrica de confecţii APACA Bucureşti ş.a…

Într-adevăr, cum se zice, tine-reţea le învinge pe toate… „De la Salva la Vişeu’,măi! / Omu’ îmblânzeşte fieru’, măi! / Omul, muntele şi cerul! / Se-ntâlnesc în defileu’, măi! / De la Salva la Vişeu’, măi!“.

*

În general privind lucrurile, tinerii, elevii, studenţii, muncitorii tineri nu sunt apatici, ei se implică cu entuziasm în tot ce apare ca noutate promiţătoare de progres; ideile socialiste deosebit de atrăgătoare se focalizau în sintagma „oameni de stânga“ şi, cei mai mulţi dintre şantierişti aveau ferma convingere că este importantă contribuţia lor, că este patriotică. Acolo, mulţimea de tineri răsuflau parcă de libertate, propria lor personalitate strălucea, parcă se afirmau aspiraţiile democratice. De unde să fi aflat acei tineri că foametea din anii 1946-1949 a fost provocată de autorităţile momentului!?… Că teritoriul ţării dintre Carpaţii Orientali, Nistru şi Marea Neagră a fost dintotdeauna parte a vetrei strămoşeşti, că de această parte a ţării se leagă nume glorioase ca Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Ion Vodă Cel Cumplit, Vasile Lupu? Doar nu din cărţile de istorie falsificate în mare viteză. Habar nu avea tineretul entuziast de pe şantiere, că ţinutul Herţa din Nordul Moldovei a fost dezlipit cu forţa din corpul ţării, provincie ocupată abuziv cu ajutorul armatei sovietice; prin ameninţări, provincia a fost evacuată, niciodată cedată!… Da, a fost o victorie stalinistă prin recurgere la forţă, premeditată demult în cabinetul de la Kremlin, ca şi perfida acţiune de iniţiere (şi ajutorare cu utilaje şi consilieri) în organizarea Şantierului Dunăre-Marea Neagră. Ce ar fi ajuns această ultimă acţiune, din fericire nefinalizată ca viziune „prietenească”? România beneficia de ieşire la mare prin noul canal, iar Delta se transforma în pradă sigură, uşor de încorporat imperiului (cel puţin aşa sperase gânditorul suprem, care însă n-a anticipat sfârşitul său biologic până a nu se închide lucrările Canalului: „Ce nevoie ar mai fi avut România de Delta Dunării, dacă funcţiona măreţul Canal? În al doilea rând: şantierul trebuia să de-vină, totodată, «canal-mormânt al burgheziei româneşti“, cum se exprimase fără sfială tovarăşa Ana, soluţia finală pentru distrugerea burgheziei româneşti”); sărmana femeie nebănuind, în timpul discursurilor, că va avea loc un proces de sabotaj – după decesul idolului ei, Stalin, tocmai cu obiectivul Cana-lului, cel care s-a judecat la Poarta Albă. Aici s-a deplasat o formaţie a Tribunalului Militar. „Pantiuşa“ aflase că elemente străine de clasă, cu sentimente duşmănoase, s-au strecurat în conducerea Direcţiei Generale a Canalului Dunăre-Marea Neagră şi că au desfăşurat grave acţiuni de subminare, că utilajele (trimise de Stalin) au fost ţinute în ploaie şi din această cauză s-au degradat, că zeci de vagoane de legume, de fructe, de roşii şi cartofi s-au stricat din cauza intemperiilor şi au fost aruncate, că locuinţele pentru şantierişti au fost construite la mare distanţă de locurile de muncă etc., etc. Vasile Luca a fost şi el învinuit…

Istorisirea despre „canalul morţii“, unde s-a lucrat forţat şi gratuit, va fi, însă, o altă pagină extrasă din viaţa trăită de Mitruţ.

*

La Salva-Vişeu, în ciuda lipsurilor de tot felul, continua atmosfera voioasă: nu erau paznici, nici garduri de sârmă ghimpată (ce-i drept, propagandiştii recrutaţi din vreme dintre tineri se arătau a fi vigilenţi), cântecele răsunau: „De la Salva la Vişeu, măi! / Iute vine ghezăşu’, măi! / Ghezăşu’ vine pe roate, / Io pe mândra, ea pe spate / Ghezăşu’ vine pe şine / Io pe mândra, ea sub mine”; în dialectul local, „ghezăşu’“ însemnând trenul!

Cântecele încetau noaptea (nu chiar cu totul) în răgazul destinat refacerii fizice a brigadierilor şi (nu veţi ghici!) dimineaţa, când se citea – pe grupe – articolul de fond din „Scânteia”; momente considerate importante pentru ridicarea nivelului ideologic al brigadierilor. După care: „Mult e dulce şi frumoasă viaţa / Trai de brigadier, trai de voluntar!…“. Sosiră şi vreo mie de mineri pentru străpungerea tunelelor şi companii de militari (profilaţi pe „căi ferate”), adevărate unităţi militare de lucru. „Noi suntem brigadierii / Ce trec fluierând / Nu ne opreşte ploaie, / Nici soare, nici vânt“. Mulţi cartofi, multă fasole, marmeladă, dar şi pâine din belşug (pâinea devenise alimentul-simbol al epocii!) la grupa de bucătari ce roboteau pe lângă marmitele cu două toarte şi capace…

Mitruţ simţea aceeaşi afinitate de generaţie cu ceilalţi tineri, deşi un sentiment confuz semnala că ceva-ceva nu era în regulă. În fluxul gândirii sale simţea duplicitatea morală, auzea tonuri surde lipsite de transparenţe. Suflul de viaţă vigu-roasă coabita cu absurdul unor situaţii concrete în care tinerii erau împinşi să lucreze fără echipamente adecvate, în condiţii primitive, la construcţii importante.

*

Imnul „Te slăvim – Românie – pământ părintesc“ a fost intonat la unison, corect, în ziua în care toţi brigadierii de pe şantier au întrerupt munca pentru o jumătate de oră şi s-au adunat pe tăpşan; fuseseră anunţaţi că o delegaţie a conducerii Organizaţiei Uteciste vizitează şantierul. Să fi fost cu o săptămână înainte de încheierea celor trei luni de stagiu pentru Mitruţ. Brigadierii se grăbiră să vină la locul adunării şi nu şi-au lepădat uneltele de lucru, lopeţile, cazmalele, târnăcoapele; tărgile, roabele le-au lăsat acolo, lângă frontul de lucru (parcă imaginea de hărnicie era mai convingătoare aşa, cu uneltele în mâini…). Delegaţia formată din patru tovarăşi şi o tovarăşă (!) a sosit la ora programată, în atmosfera creată de imnul interpretat cu ardoare de către brigadieri. „Tovarăşi! Noi vă aducem Salutul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist pentru că aţi răspuns chemării partidului la reconstrucţia ţării (brigadierii răspunseră cu aplauze)! Vom vindeca astfel rănile produse de războiul în care am fost târâţi de regimul burghezo-moşieresc împotriva (iarăşi aplauze)…, împotriva vecinilor paşnici – care nu ne-au supărat cu nimic, niciodată… (pauza de respiraţie a vorbitorului n-a fost urmată de aplauze). Noi, de la Comitetul Central cunoaştem munca şi înfăptuirile de pe acest şantier naţional şi vă felicităm (aplauze)! Vă spunem că în zilele următoare, fiecare va primi insigna de brigadier (aplauze prelungite)! Veţi preda peste o săptămână altor detaşamente de tineri muncitori, studenţi şi elevi, mineri şi soldaţi, care abia aşteaptă să preia uneltele din mâinile voastre şi să continuie măreaţa lucrare (aplauze, în timpul cărora, vorbitorul îmbrăcat cu o scurteică vătuită, cu o şapcă pe cap, privea bileţelul pe care-l ţinea în mână). Tovarăşi! Comitetul Central a aprobat ca din rândurile voastre să se formeze o delegaţie de trei buni brigadieri, iar aceştia să vadă cu ochii lor munca de pe un alt mare şantier naţional: Canalul Dunăre-Marea Neagră! Tovarăşii de-aici de lângă noi (arătă cu mâna pe cei trei ingineri şi alţi câţiva propagandişti – ce se ţineau la o distanţă respectuoasă de oaspeţii poziţionaţi pe cel mai înalt loc al tăpşanului), au propus să facă parte din delegaţie brigadierii: Tănase Vasile, Cornel Pătruşcă şi Mitruţ Ungurean (aplauze furtunoase). Aceşti brigadieri vor vedea că şi noi, tineretul muncitor din Republica Populară Română putem duce la îndeplinire ceea ce tinerii sovietici au creat: canalele Moscova-Volga, Marea Baltică-Marea Albă! Delegaţia noastră o să viziteze punctele de lucru de la Năvodari, Poarta Albă, Capul Midia, Km14, Carasu, Cernavodă, Peninsulă… Cei pe care i-am numit să poftească acum, aici, în faţă, pentru a le înmâna insignele de brigadier – adevărat, cu câteva zile mai devreme, deoarece, mâine dimineaţă ei vor pleca la drum. Foile de drum şi diurnele le vor căpăta de la tovarăşul inginer-şef (vânzoleală printre privitori, timp în care cei nominalizaţi se apropiară să-şi pri-mească insignele)! Să-i aplaudăm, tovarăşi (se reluară aplauzele furtunoase)!“

Mitruţ se ridică de pe iarbă puţin buimăcit de neaşteptata veste, mai mult îmboldit de camarazii săi, se-ndreptă spre masa improvizată ca loc de onoare, unde-l întâmpinară şefii şantierului. Tinerii brigadieri vizaşi ajunseră tot acolo înaintea lui. Cântecele brigadierilor au fost reluate cu acelaşi elan…

Fragmente din volumul III al romanului „Otlodor“ (aflat sub tipar)

MIRCEA PETRU SUCIU


%d bloggers like this: