~Gheorghe Mocanu: Nemernicia lui Stavăr

Dimineaţa, uliţa merenilor părea pustie. Cerul se aşezase ca o pâclă de ceaţă peste sat. Adia vânt uşor deasupra văii, alungând norii peste dealuri. Nu mai ardea decât o stea palidă pe vârful stejarului din Aluniş. Sub streaşina grajdului nechezau caii, lovindu-şi copitele de lemnele ţarcului. Un nechezat pătrunse în odaia lui Marin Stavăr. Femeia lui se ridică din aşternut şi pe un colţ de perdea privi dealul din faţa casei şi norii buimaci alergând spre pădure, împiedicându-se, parcă, de vârfurile copacilor.

– Astăzi o să ningă, dacă nu cel târziu mâine dimineaţă…!

Deschise larg fereastra şi mirosi văzduhul, căutând alte semne pe cer. Stavăr n-auzea vorbele femeii. Atunci ea ridică vocea, pentru a fi înţeleasă cum se cuvine: „Azi e zi de târg ! Mai bine duci lemnele alea şi iei scândură pentru grajd. Poate găseşti mai ieftină. Bate vântul prin pereţi, n-ai auzit cum nechează caii, săracii ? Toată noaptea m-a pătruns jalea lor !“

Stavăr se răsuci în aşternut. Întinse braţele să le dezmorţească.

– Cât e ceasul ?, întrebă mai târziu, fără însă să deschidă ochii.

– Cinci, cinci şi-un sfert ! Scoală-te şi du-te la târg, să iei scândură !

Afară tropoteau copite de cal, scânteind bolovănişul uliţei. Un căruţaş îndemna la galop plescăind biciul pe coapsa calului. Apoi, trecu ca o nălucă a dimineţii pe lângă casa lor. Altă căruţă nu mai trecu o vreme.

– Trec răghienii la târg ! Scoală şi tu, să n-ajungi târziu !

– Lasă, că n-a mai trecut niciunul după ăla ! Cât fac până-n târg ? Mai mult de o oră nu fac ! Apoi, scândura se ieftineşte la urmă, la spartul târgului, când vede omul că nu se vinde. Nimeni nu vrea să plece cu marfa-ndărăt !

Stavăr căuta motive să mai zăbovească la căldura aşternutului. Afară, lătra Laica, a om, nu a lighioane.

– Trebuie să fete căţeaua noastră, Stavăre ! Ieri a cătat rău, se ducea mereu spre ieslea cailor, venea în prag, şi iar la iesle, iar la prag, parcă vroia să-mi spună ceva !

– Sărăcia, s-a îmbârligat iar cu dulăul lui Arvinte ! Ţi-am zis eu să nu ţinem căţea !

– Lasă, bărbate, de câţi ani avem noi căţeaua asta ! Ne-a fost un adevărat paznic credincios… N-a lăsat vulpe, n-a lăsat lup să s-apropie de casă, ş-apoi, ai uitat când te-a scăpat din ghearele ursului, anul trecut, în pădurea Arşiţei !?

Stavăr nu-i răspunse. Ce-o fi având că toată noaptea nu i-a tăcut gura ! se gândi el fără să vorbească. Se coborî din pat şi-şi trase pantalonii în brâu.

– Lasă-mă, femeie, cu căţeaua ta! Am destule pe cap ! Ia cana şi toarnă-mi !

Femeia luă apă din găleata de pe sobă şi-i turnă în palmele făcute căuş. El întinse apa peste faţă, de mai multe ori, apoi, cu ştergarul, se şterse cu grijă.

– Dă-mi cămaşa!

– Ia-o şi tu din cuier, că doar nu eşti înţepenit !

– Când eram tânăr, săreai repede să mi-o dai !

– De…! îngăimă scurt femeia, ca un fel de motivare a scurgerii timpului, a îmbătrânirii.

– Cu paralele cum stăm ?

– Cum să stăm ? I-am plătit Gherghinei datoria ! A venit aseară pe la mine, tu erai în pădure ! Mai sunt opt sute.

– Mi-ajung pentru un metru de cherestea ?

– Dacă nu-ţi ajung, vinzi căţeaua, că tot se ia după tine la târg. Şi dacă fată, ne îmbogăţim, terminăm şi noi grajdul !

Nu prea intrau glumele pe inima goală, dar timpul trebuia umplut cu ceva.

– Îţi arde de glume, femeie !

– Păi, de altceva, de ce să-mi mai ardă, că tu nu mai mişti nimic ! Te-arunci în pat şi te intorci cu fundul la mine !

Stavăr nu-i răspunse. Femeia nu vru să lase, însă, întrebarea fără răspuns.

– Ăi fi dat de alta şi-ţi par urâtă !

Bărbatul avea altă treabă acum: îşi lega şnururile la bocanci. Nu ştiu dacă să-i răspundă sau nu.

– Am să caut pe altul, şi-ai să vezi ce frumoasă-ţi par atunci.

Stavăr se ridică în capul oaselor.

– Încetează, femeie ! Nu-mi plac discuţiile astea.

– Dar ce discuţii îţi plac ţie, mă rog ?!

– Văz bine că ai chef de ceartă !

– N-am Stavăre, stai liniştit ! îşi dădu cu seama femeia, îndulcindu-şi vorbele cu miere. Se apropie de Stavăr şi-i cuprinse gâtul cu mâinile. Şi, ca prin farmec, totul se lumină, înceţoşarea minţii şi lenea dimineţii dispăruseră şi el se lăsă purtat de val, i se dărui cu totul. Trupul lui se lasă răsturnat pe marginea patului răvăşit. I se păru că se urneşte pământul. Unul din picioarele patului se legăna în locaşul sfredelit chiar de el. De câte ori n-a vrut să-l repare, să-i bată un cui ! De, i-o veni rândul şi acelui cui să fie bătut acolo unde trebuie!

Lumina dimineţii se uita la ei prin ochiurile ferestrei.

– Acum du-te ! O să ai noroc la târg ! Ai să iei marfă bună !

„Ei, acum da“, zise omul în sinea lui şi îşi aranjă căciula pe frunte, puse mâna pe clanţa uşii, apoi se uită viclean spre consoartă:

– Ce ziceai tu mai devreme, femeie ?!

– Hai, pleacă, nu te mai prosti !

Pe podina căruţei, în poartă, Stavăr făcu semn de plecare.

– Du-te cu Domnul ! Să vii devreme !

Dar urarea se pierdu undeva în pâcla dimineţii…

Laica se aşeză la drum în spatele căruţei, cu burta atârnându-i greoaie, cu sfârcurile lungite, atingând pământul. Şi nici nu ştiu când ajunse în Obor.

Primii muşterii erau ţiganii:

– Cât vrei pe lemne, mocane ?

– O mie !

– Îţi dau opt sute !

– Du-te cu Domnul !

– Ai să te rogi de noi ! Nici şase n-o să-ţi mai dăm…

Stavăr înaintă spre mijlocul târgului. Coborî de pe lemne şi legă dârlogii de ţepuşă. Simţi o atingere la ştaiful bocancului. Îndreptă capul spre pământ şi întâlni ochii căţeluşei. Avea capul ridicat şi ochii rotunzi, umflaţi. Lui Stavăr i se păru neliniştită, parcă îi cerea ajutorul.

– Cât ceri pe lemne ? – îi distrase atenţia o întrebare venită din preajmă. Întoarse capul şi văzu figura unui ins cu ochelari pe nas, în mână cu o geantă diplomat. Gândurile lui Stavăr alunecară imediat spre interiorul acelei genţi.Vedea teancuri de bani legate cu sfoară, sau poate cu benzi de hârtie cum văzuse la bănci, poate cu elastic…! Dar asta nu contează!

– Îţi dau o mie cinci sute pe lemne !

– Două mii, spuse Stavăr hotărât. Ăsta nu ştie preţurile, continuă el numai cu gândul.

– Bine, două mii, dar să mi le duci acasă!

– Unde stai ?

– La un kilometru !

– Bine, merg ! Dar să văd banii !

Muşteriul cu ochelari se dovedi galanton din prima învoială. Scoase bancnotele din mapă şi i le întinse. Stavăr, la rândul lui, ca după un adevărat ritual, le trecu prin barba-i nerasă şi le îngrămădi sub chimir.

Dinspre Valea Putnei curgeau care cu cherestea. Nărujenii, nişte bărbaţi vânjoşi, înalţi, purtând căciuli grozave de oaie, cojoace de lână întoarsă, strigau în gura mare: „Ia cheresteaua, cojane ! Ia cheresteaua ! pe încercate, pe măsurate ! Nu-ţi convine, nu plăteşti ! Fără putregai, fără noduri, caş nu alta !“

Stavăr simţi că nărujenii lui i se adresau, se înălţă pe vârfuri şi cu-prinse târgul dintr-o privire. „Cherestea destulă, am de unde să aleg !“ Se gândea la femeie: „A avut dreptate, o să-mi meargă bine ! „

– Dă-i bătaie, că mă grăbesc ! Să ieşim din târg ! – spuse deodată ochelaristul.

Cumpărătorul se grăbea. Stavăr dădu să urce în căruţă. Simţi, pentru a doua oară, o atingere la piciorul rămas în urmă. Întoarse capul şi se întâlni iarăşi cu privirea rugătoare a căţeluşei. Rămase fără voie pe gânduri, parcă se oprise timpul… Incercă să-şi mişte piciorul, să-l adune lângă celălalt, era greu, ca de plumb, prins de burta căţeluşei şi de miezul pământului. Clipa i se păru veşnicie. Laica întinse botul pe pământ, modelându-şi burta ca o plapumă peste bocancul lui Stavăr.

– Hai, că mă grăbesc! – veni în ceas nepotrivit îndemnul ochelaristului.

Uită imediat de căţea. Se opinti, ridicându-se deasupra lemnelor din căruţă.

– Dii, gloabă !

Dădu bice calului şi ieşi pe poarta târgului. Acolo, pe pământul îngheţat, căţeluşa rămase locului, un corp străin şi inert, numai capul şi-l întoarse pe direcţia căruţei ce se depărta tot mai mult. Stavăr simţi deodată o înţepătură în coşul pieptului, un gol imens, o rană tot mai deschisă şi flăcări aprige mistuindu-l pe dinăuntru. „De ce nu vine după căruţă ?“ – îşi spuse cu voce tare. Omul de lângă el îi auzi vorbele.

– Ce-ai spus omule ?

– Ei…! De-ale mele ! – îi răspunse într-o doară căruţaşul şi privi îndărăt.

Roţile se mişcau repede. Căluţii îşi arcuiau pulpele şi-şi legănau burţile potrivindu-şi bătăile copitelor unul cu altul. Din când în când, suflau puternic, tremurându-şi buzele pline cu bale. Oftau din răsputeri, parcă…

Stavăr privi iarăşi bocancul lustruit pe care mai adineauri stătuse Laica. I se păru oglindă în care se jucau norii şi Laica alerga printre ei după nişte căţeluşi negri cu pete albe pe burtă. Golul din stomac i se făcu şi mai mare. „Dacă fată chiar acolo, în târg ?“ îşi spuse el cu glas tare.

– Ce-ai zis, omule ?

– Ei !…de-ale mele, domnule !

Omul se retrase pe scânduri în spatele lui Stavăr. Îşi făcu cruce în gând. Din când în când, privea pe ascuns chipul lui Stavăr.

– Unde stai ,domnule, că mă grăbesc ! Vreau să ajung repede înapoi, în târg!

– La poarta verde !

Şi omul arătă o poartă la doi paşi în faţa lor. Apoi, lemnele se descărcară fără nicio greutate…

Stavăr ţinu caii în galop până-n gura târgului. Ninsoarea se aşternea tot mai multă, prinzându-se peste tot, numai pe spinarea cailor înfierbântaţi se topea în căteva clipe. Dădu ocol oborului scotocind cu privirea fiecare colţişor în care se putea afla Laica. Nimic. Ninsoarea se mărea văzând cu ochii peste câmpul Focşanilor.

Căutarea nu-i fu în zadar, într-un colţ de gard, mai adăpostit, pe o mână de paie căzută din căruţa vreunui negustor de porci, zăcea Laica. Stavăr se apropie. Lângă trupul ei se ghemuiau patru căţeluşi. Se pregătea să îl facă pe-al cincilea. Stavăr îşi şterse fruntea de sudoare, săltându-şi căciula pe creştet.

– Dumnezeule ! Ce mă fac ?!

Stătea acolo, îşi frângea mâinile, căuta o ieşire din situaţie şi nu-şi dădu seama când se întoarse, singur, la căruţă.

– Ia cheresteaua, neamule ! Ce te uiţi aşa speriat, creştine ? Vrei cherestea ? Vino la mine !

– Îi bună ?

– Cum o vezi !

Omul întoarse scâdura pe cant arătându-i feţele.

– Cât ceri?

– Trei mii, spuse negustorul.

Stavăr avea numai două mii opt sute.

– Îţi dau două mii opt sute !

– Mergi sănătos !

Stavăr nu mai continuă tocmeala. Intră mai adânc în târg. Se opri lângă o grămadă de cherestea. Nu văzu pe nimeni prin preajmă. Târziu veni o femeie:

– E de vânzare ?

– De vânzare ! – răs-punse femeia într-o doară.

– Cât ?

– Cât dai ?

– Două mii cinci sute ! răspunse Stavăr.

– Două mii cinci sute îţi iau !

– Mai are şi stricăciuni !

– Alege, încarcă şi pleacă ! Dă banii mai întâi.

Şi Stavăr a ales scândură cu scândură, a pus cât a încăput în căruţă. Fe-meia pleca-se. Ninsoa-rea nu contenea. „Dacă nu mă grăbesc, ajunge la genunchi“, se gândi Stavăr privindu-şi căruţa plină vârf cu cherestea. „Ce-o să se mai bucure femeia !“ Inainta bucuros pe drumul oborului. Căruţa abia se urnea prin zăpadă. Într-o pantă avu nevoie de ajutorul unor necunoscuţi ce împinseră carul mai departe. Dădu bice cailor.

Merse ce merse şi fără voie privirea i se opri pe bocancul lustruit rezemat de osia căruţei. O căldură puternică îi străpunse pieptul ca un trăsnet. Îşi văzu căţeluşa în chinurile facerii lângă căţeluşii ei. Imaginea îi măcina sufletul. Privi din instinct în spatele căruţei crezând că o minune o va aduce în urma lui, spera într-o vedenie, îşi dorea din răsputeri s-o vadă alergănd în spatele carului. Trase dârlogii spre el şi opri căruţa. „Să mă întorc ? Cum să las căruţa în mijlocul câmpului ? Si dacă mă-ntorc, cum să iau şi căţeaua şi puii ?“

Stavăr stătu clipe bune pe gânduri. Apoi hotărî să-şi continue drumul spre casă . „Ia să-mi iau gândul de la ea ! Un câine ! Ce-i până la urmă ! Doar nu-i o avere ! S-o pripăşi ea pe undeva . Doar nu-s nebun să fac cale-ntoarsă atâta drum pentru un câine !“

Ajunse acasă, descărcă cheresteaua şi merse imediat în bucătărie, la căldură. Chilipirul pe care-l găsise fu şi pe placul nevestei şi se veseliră împreună. I-a povestit toată tocmeala din târg. Mai înflorise el pe ici, pe colo povestea, să crească în ochii nevestei, să simtă şi ea ce om de ispravă are în casă.

Omătul bătea la temelie. Treptele din faţa uşii săltau unele după altele, cu spinările albe rotunjite de fulgii mari de zăpadă. După ce mâncară, femeia strânse farfuriile, rostogoli un boţ de mămăligă prin fiecare şi ieşi pe uşă în ogradă. Se întoarse în câteva clipe.

– Ninge tare, Stavăre ! Ai făcut trebă bună ! Mâine căptuşim grajdul… Da’ Laica unde-i, că i-am dus mămăligă în faţa cuştii şi n-am vazut-o ? N-a venit odată cu tine ?

Stavăr tresări fulgerat de gânduri rele. Îşi privi lung nevasta fără să scoată o vorbă. Femeia rămase o clipă locului şi întrebă iarăşi :

– Unde-i, omule, că n-am văzut-o când ţi-am deschis porţile ?

Stavăr îşi înfipse podul palmei în bărbie şi cotul în genunchi.

– A rămas în târg, femeie ! – spuse el scurt cu un ton ce avea menirea de a expedia repede subiectul discuţiei.

– Cum, adică, a rămas în târg ? Nu s-a luat după tine ?

– Nu s-a luat, că făta chiar a-tunci… N-aveam cum s-o iau, ş-apoi nici nu terminase de fătat ! Ştiu eu câţi avea de gând să facă ?! Ce ?! Stăteam să mă apuce noaptea aşteptând să fete căţeaua ?

– Măi bărbate… ! Doamne, Dumnezeule ! Ce-ai făcut… Ai lăsat-o acolo pe vremea asta ?!

– Am lăsat-o şi gata ! Nu vreau să mai discut despre asta !

Şi Stavăr n-a mai scos o vorbă. S-a băgat în aşternut holbându-şi ochii în întuneric.

Femeia s-a aşezat lângă el şi a privit minute bune deasupra tocului uşii unde se aflau ţintuite icoanele. Stavăr încerca să adoarmă, să-şi depărteze gândul de la căţeluşă, de la puii ei, să găsescă un final fericit, însă nu-şi găsea calea spre linişte.

Afară ninsoarea nu contenea. Începuse şi un vânt ce aduna troiene în locurile dosnice. Gerul limpezea aerul dimineţii şi desena figuri stelare pe sticla ferestrelor. Se întrezărea lumina.

Stavăr se deşteptă primul. De fapt, nu dormise o clipă. Ochii deschişi căzură unul câte unul în imaginea cutremurătoare a culcuşului unde încercau să supravieţuiască puii căţeluşei alături de mama lor.

Gândul că fusese netrebnic, un nenorocit fără scrupule, nu-i dădea pace. Încercă să-şi impună gânduri mai bune, alte imagini, alte întâmplâri, însă din interiorul lui izvora ca un spin teama, durerea şi chinul fiecărui puişor lăsat cu voia lui pradă pieirii. Fapta de neiertat pe care tocmai o săvârşise el, omul credincios de până mai ieri, îl transforma într-un om de nimic, o umbră a pământului de care s-ar fi lipsit până şi Dumnezeu cu toată bunăvoinţa Lui.

Se hotărî să se îmbrace şi să pornească spre târg s-o aducă pe Laica. Când dimineaţa se arăta în ferestre, Stavăr era gata de plecare. Deschise uşa şi fu întâmpinat de stratul gros de zăpadă ce acoperea pretutindeni ograda şi de o dâră neagră-sângerie ce se ivea pe treptele casei spre poartă şi se prelungea cu o coadă lungă, ca de zmeu. Lui Stavăr i s-au împăienjenit ochii. Nu desluşea forma întunecată aşezată pe scări sub stratul de zăpadă. Cu palmele îndepărtă neaua subţire şi dădu la iveală o imagine cutremurătoare…

Laica, cu lăbuţele pe ultima treaptă a scărilor, zăcea îngheţată cu un puişor negru cu pete albe în gură, ca într-o ultimă imagine de fidelitate, cu ochii bulbucaţi spre stăpânul ei.

De la poartă spre grajdul cailor se prelungea o altă cărăruie şi mai adâncă, un tranşeu de front, un du-te-vino, un drum al chinurilor, al supravieţuirii.

Faţa lui Stavăr păli într-un pământiu de mormânt.

„Am încercat, stăpâne, să-l aduc viu şi pe cel de-al cincilea fiu al meu, am cărat toată noaptea, dar vremea şi soarta mi l-au luat înainte de a fi ajuns cu el acasă …! „

Cine rostea, oare, toate aceste gânduri şi cuvinte la un loc, care loveau pământul, copacii şi aerul din jur, sufletul ce nu se omătesc nicio clipă în târgul Focşanilor.

Din ieslea cailor, din piepturile a patru căţeluşi înfometaţi răsunau strigăte disperate de chemare către mama lor.

GHEORGHE MOCANU


%d bloggers like this: