~Geo Olteanu: Aventurile lui Hajji Baba din Isfahan (4)

Cap. VIII: Hajji Baba evadează de la Turcomani

Imediat ce poetul Asker a sfârşit povestirea sa, l-am asigurat că voi face tot ce stă în puterea mea ca să-l servesc, dar i-am recomandat să aibă răbdare, căci, în prezent, eu nu am identificat încă mijloacele necesare pentru a-mi procura propria-mi libertate şi prevăd mari greutăţi în salvarea lui la acest moment. Va fi imposibil să evadez ţinând cont de stricta supraveghere existentă.

În schiţarea istoriei sale, poetul Asker a încercat să fixeze parte din viaţa fostului poet Fatteh Ali Khan, laureat de către Şah, un om foarte abil şi ingenios, care era bine cunoscut englezilor ce se aflau atunci în Teheran, în anii 1812-1813. Puterea stăpânilor noştri era mare atâta timp cât noi eram în deşert deschis. Caii lor erau tot atât de buni ca al meu, dar ei erau mult mai bine echipaţi decât eram eu. A fugi de ei în asemenea circumstanţe ar fi fost o nebunie; de aceea, nu ne rămânea decât să veghem şi să găsim orice ocazie prielnică pentru noi să evadăm.

Am ajuns la marginea de-şertului de sare şi eram în situaţia de a traversa marele drum care duce de la Teheran la Maşad, la aproximativ 20 de parasange de localitatea Damgan, când Aslan Sultan a ordonat să facem o haltă şi să rămânem ascunşi o zi în râpile care se învecinau cu marele, în speranţa că norocul ar pu-tea să ne arunce în cale o caravană pe care avea intenţia să o jefuim. În zorii zilei următoare, un spion care staţiona pe un deal apropiat veni în mare grabă spre noi să raporteze că a văzut nori de praf ridicându-se în direcţia Damgan şi apropiindu-se de noi pe drumul ce mergea la Maşad. Imediat, cu toţii, am intrat în alertă. Turco-manii au lăsat prizonierii cu mîinile şi picioarele legate pe locul unde ne-am odihnit, cu intenţia de a se întoarce să-i ia imediat ce vom termina cu jefuirea caravanei; şi, complet echipaţi, am pornit la atac, cu mare atenţie, hotărâţi la sânge şi jaf.

Aslan el însuşi a procedat fără zăbavă cu acopul de a face o recunoaştere şi, che-mându-mă pe mine la el, îmi zise: „Acum Hajji este aici o ocazie să te distingi tu însuţi. Tu mă vei acompania pe mine şi vei observa precauţiunile pe care le iau înainte de a ne arăta cu întreaga trupă, ceea ce va fi necesar pentru tine să cunoşti, în ideea că vei fi capabil să conduci asemenea acţiuni, în unele ocazii viitoare. Te-am luat cu mine pentru cazul când voi avea nevoie de interpret, pentru că, în mod frecvent, în aceste caravane nu este nimeni care să cunoască limba noastră. Noi ne vom apropia cât de mult putem de caravană şi, probabil, vom avea o convorbire cu conducătorul şi dacă nu ajungem cu el la înţelegere, vom tăbărî cu întreaga n oastră trupă pe ei“. Pe măsură ce călătorii se apropiau, am observat că Aslan Sultan devine neliniştit. „Aceasta nu este o caravană, zise el, şi mi-e teamă. Marşul este făcut dintr-un grup compact; pe lângă asta, eu nu am auzit nici un clopot, praful este prea concentrat într-un singur loc. În afară de asta văd şi suliţe; este o cavalcadă imensă cu cinci cai conducători, asta nu este joacă pentru noi“. În fapt, când s-au apropiat, a fost uşor de descoperit că ei nu erau o caravană, ci o mare personalitate, guvernatorul unei provincii cel puţin, care călătorie asistat de o numeroasă escortă de călăreţi şi servanţi; şi cu toată pompa şi strălucirea care se obişnuieşte în asemenea ocazii.

Inima a tresărit în mine când am văzut asta, pentru că aici era o bună ocazie pentru mine să evadez. Mi-am zis că de-aş putea să mă apropii destul de ei, ca să fiu luat prizonier, fără să stârnesc nici un fel de suspiciunie în stăpânul meu, aş fi salvat. Şi deşi aş fi putut să fiu rău tratat la început, eu credeam încă în elocinţa mea să fac ca povestea mea să fie crezută. Astfel, i-am spus companionului meu să ne apropiem cât mai mult şi fără să aştept permisiunea sa, am mânat calul meu înainte. El imediat m-a urmărit, cu intenţia de a mă opri, dar noi n-am clarificat mai devreme mica ridicătură de pământ în spatele căreia noi aveam întregul grup. Apoi, noi am apărut la vedere şi era abia o săgeată de arc de la ei până la noi. Imediat ce am fost descoperiţi, şase sau şapte din călăreţii lor cei mai buni s-au desprins de grup şi s-au îndreptat spre noi în plină viteză a cailor. Noi am întors spre a fugi de inamic şi atât de mult cât Aslan îndemna armăsarul său tot atât eu îl ţineam în frâu pe al meu şi ca urmare a acestor manevre eu am fost foarte repede ajuns şi capturat.

Ca să mă scoată brutal din luptă, să-mi ia calul, să mă dezarmeze, să mă jefuiască de cei 50 de ducaţi ai mei, să-mi ia briciurile mele şi toate celelalte efecte a fost o afacere de numai câteva secunde; şi deşi am asigurat noii mei stăpâni că nu aveam nici o intenţie de a-i părăsi, ei continuau să mă ţină cu mâinile la spate, legate cu propriul meu şal pe care mi l-au smuls de la gât în acest scop. Astfel, înţepându-mă şi lovindu-mă în orice moment că nu mergeam mai repede, m-au târât până în faţa şefului lor, care a făcut o haltă, înconjurat de toţi asistenţii săi. După atenţiile cu care eram primit şi înclinaţiile până la pământ ale corpurilor celor ce venau în faţa lui, mi-am imaginat că el trebuia să fie un personaj regal şi am informat că-i chiar aşa când am ajuns aproape, pentru că am primit mai multe lovituri în cap ca să mă facă să mă prosternez eu însumi în faţa lui Şahzade sau prinţ. Făcându-se un cerc larg în jurul lui, el a dat ordin să fiu dezlegat şi pe cât de curând m-am simţit liber cu un salt m-am degajat de cei de lângă mine şi apucând mantaua lui, cum el stătea pe cal, am exclamat „Penah de Şahzadeh“, adică „Protecţie de la prinţ“. Unul din gardă s-a pornit repede spre mine să pedepsească îndrăzneala mea, dar prinţul nu permitea ca aceste obiceiuri sacre să fie încălcate şi mi-a promis protecţia sa. Dând ordin servanţilor săi să nu mă maltrateze în acelaşi timp el a ordonat să relatez cum am ajuns în această situaţie grea în care sunt acum. Căzând în genunchi şi sărutând pământul, am relatat povestea mea într-o manieră cât am putut de concisă şi pentru a corobora toate cele spuse de mine, am adăugat că dacă ar ordona călăreţilor săi să atace grupul turcomanilor, care erau încă la îndemână, ei ar putea elibera poetul şahului şi alţi doi persani care erau prizonieri în mâinile lor şi aceştia ar confirma în întregime cele relatate de mine.

James Morier,

Traducere de Geo Olteanu

*

Notă scurtă privind autorul şi cartea sa „Aventurile lui Hajji Baba“:

Având în vedere că autorul şi cărţile sale nu prea sunt cunoscute în România, am socotit necesar să dăm câteva informaţii sumare, dar importante, despre autor şi cartea sa, prezentată în acest serial.

James Morier, în cariera lui de bază a fost un diplomat englez, dar şi călător în ţări orientale şi un strălucit călător. El s-a născut la Smyrna (oraşul Izmir de astăui, din Turcia) în anul 1780. Tatăl său era consul britanic la Constantinopole şi lui i se datoreşte îndrumarea fiului James spre cariera diplomatică. În 1807, James Morier a fost angajat ca diplomat la ambasada din Teheran. După doi ani de serviciu la această ambasadă, James Morier se întoarce în Anglia, în compania unui trimis special al Persiei şi suita sa. Acest trimis special al Persiei în Anglia, pe nume Mârza Abul Hussan, figurează în cartea „Hajji Baba“ sub numele Mârza Firouz. De la el a aflat Morier multe poveşti şi întâmplări pe care le-a prelucrat şi inclus în cartea sa. După un an, în 1810, Morier este trimis, din nou, la Teheran ca secretar de ambasadă, unde lucrează pâbă în 1815, în ultimul an fiind chiar el ambasador.

După plecarea din Persia, James Morier a mai fost într-o misiune diplomatică, pentru doi ani, în Mexic, după care s-a retras din diplomaţie şi s-a ocupat, tot restul vieţii, de scrieri de călătorii şi romane. A încetat din viaţă în 1849, la Brighton. Cât a fost diplomat în Persia, cu mijloacele rudimentare de atunci, a străbătut Persia în lung şi în lat, a mai umblat şi prin ţările vecine, deplasări în timpul cărora a observat sau cunoscut viaţa locală şi şi-a întocmit jurnalele de călătorie, care i-au servit apoi la scrierea cărţilor sale. A scris trei cărţi, două fiind de călătorie în Persia, Armenia şi Asia Mică, a treia fiind „Aventurile lui Hajji Baba“, care, într-un fel, este şi o carte de călă-torie, în principal, fiind însă un roman. Simpatia lui afectivă faţă de subiectele sale şi puterea de observaţie şi invenţiile comico-umoristice l-au făcut capabil să dea un tablou veridic al vieţii din Persia sub forma unui roman atractiv şi cu nuanţe de picaresc, în care eroul Hajji Baba, după o serie de urcuşuri şi coborâşuri succesive, ca bărbier, prizonier, tâlhar, sacagiu, derviş, are succes în lupta sa pentru o poziţie înaltă în stat.

Cartea a fost publicată în 1824 şi, în acelaşi an, s-a tipărit şi a doua ediţie, după care este făcută traducerea noastră. Cartea a fost scrisă de către autor în limba engleză şi a fost excepţional de bine primită.

Cu speranţa că vom putea traduce şi publica în revista „Viaţa de pretutindeni“ episoade cât mai multe, recomandăm cititorilor revistei să nu ocolească această traducere.

GEO OLTEANU

Advertisements

%d bloggers like this: