~Florin Oprea Sălceanu: „Plecarea dintru lume“

Onifor urca panta muntelui. Zorii îl învăluiau cu răcoare şi mireasma de crud a cetinilor. Respira adânc şi se simţea uşurat, mai tânăr şi plin de speranţă. Apăsătoarea tristeţe dispăruse şi acum era cu adevărat un alt om, plin de dor şi bucurie. Se întrebă de când nu mai trăise un astfel de moment, dar vremea din urmă nu avea prezenţă încă vie, era departe, foarte departe de ceea ce trăia el ca o binecuvântare pentru vârsta lui înaintată.

Urca muntele şi era prins de febra propriei lui bucurii. Îşi dăduse aminte de o întâmplare petrecută undeva în inima Bărăganului, prin Sudiţi. Acolo avusese posibiliatea să aibă de-a face cu diferiţi oameni. Unii i-au făcut greutăţi, alţii, prin generozitatea lor, l-au ajutat sau l-au lăsat în pace. În Sudiţi a trăit clipele unei mari iubiri. Iubire care nu s-a împlinit. Pe vremea aceea pleca mereu în amurgul zilei, din Sudiţi până în Gimbăşani, care de şapte kilometri, să îşi întâlnească iubita, o profesoară de limba română, ca după multe ore de stat împreună, aproape de miezul nopţii, să se întoarcă de unde a plecat. Zilele treceau pe neaşteptate, într-o exuberanţă a iubirii, cu sufletul plin de prezenţa ei. Dar această iubire avea să ia sfârşit în mod brutal, după câteva luni, din cauza unui grup de derbedei. Apoi după alte luni de zile a părăsit definitiv localitatea, stabili-ndu-se în oraşul petrolului, unde i-a înflorit adolescenţa.

Urca panta muntelui şi cu sufletul plin de frumuseţea acelei femei se întreba unde se află ea acum, dacă mai trăieşte. Se lăsă pradă reveriei sale. Plutea cu gândul spre depărtările unde adolescenţa lui se înălţase către stele şi se încununase cu aurora magnifică a fericirii. Îl acaparase cu totul şi îşi crease o lume a lui, o lume plină de chemări şi taine transcedentale, numai pentru sine, dar oricând deschisă pentru sufletele dornice de elevaţii spirituale, deosebite. Frumuseţea vieţii îl învăluise cu splendorile cele mai alese şi fusese fericit. Şi continua să fie fericit.

Urca panta muntelui, să fie tot mai aproape de liniştea celestă. Brazii se înălţau cu vigoare spre cer şi se bucura că nimic nu îl mai apăsa, că este plin de viaţă, că trăieşte o altă împlinire. Se opri după o vreme în dreptul bradului secular, de care se simţea legat prin fire nevăzute. Îl cercetă cu luare aminte şi parcă simţi o efuziune ciudată, curgând din adâncurile fiinţei lui. Cuprins de această stare se îndepărtă de brad câţiva paşi apoi se opri. Şi, deodată, se schimbă totul în jurul său. Se vedea singur, într-un alt spaţiu, dar nu străin ci, atât de apropiat, atât de cunoscut, de parcă exista aici de la începutul lumii. Cerul era de un albastru viu şi adânc, depărtă-rile limpezi, tremurând uşor din cauza luminii care se revărsa cu generozitate. Stătea nemişcat. Nu vroia să se despartă de această lume în care intrase, dar pe care o trăise cândva, permanent. Încercă să îşi lase gândurile să plutească spre un trecut plin de certitudine. Trăia. Viaţa lui se condensa subtil şi parcă mii de ani se sedimentau în suflet, întregindu-i şi mai mult rostul său în lume, o lume care îi aparţinuse cândva. Departe văzu înălţându-se uriaşe stoluri de păsări albe şi negre. Păsările dansau în cer şi de fiecare dată dansul avea o altă semnificaţie, cu mult mai inefabil. Le urmărea zborul şi se întreba ce se întâmplă pentru că păsările se apropiau tot mai mult de el şi aerul vibra puternic. Inima îi bătea cu putere. Se simţea tot mai pur şi timpul îi îmflorea fiinţa cu stări emoţionale deosebite. Păsările dansau deasupra lui. Sentimentul că avea să se întâmple ceva cu el, că avea să se întâlnească pe neaşteptate cu cineva, de fapt nu ştia cu cine, îl făcu să îşi lase sufletul pradă unei bucurii de neînţeles. Peste vibraţia a mii şi mii de aripi se auzi un strigăt ca de cocor şi atunci el văzu cum păsările începuseră să se organizeze în stoluri, dispărând spre orizont. O linişte adâncă îl învălui. Nu mai privea orizontul unde dispăruseră păsările. Aştepta. Auzi o şoaptă fără înţeles. Tresări. Ochii i se făcuseră mari de uimire. În faţa lui se materializă o femeie îmbrăcată într-o aburire strălucitoare. Nu putea să îi desluşească expresiile chipului şi ceva în suflet îi spunea că este ea, ea, femeia ce o iubise cu mult timp în urmă. Făcu un pas spre ea, cuprins de curiozitate şi dor, dar … totul dispăru brusc şi atunci se auzi un zgomot tânguitor, prelung şi văzu cum uriaşul brad se clătina sub bătaia vântului puternic, izbucnit pe neaşteptate şi o tristeţe de neînţeles îl copleşi şi se întoarse acasă.

*

De la această întâmplare s-au vremuit ani mulţi. Singurătatea lui căpătase o alură de legendă pentru lumea din jurul său. O chemase pe femeia aceea în miile de nopţi ce s-au vremuit şi nu venise la el decât în chip de fantasmă, când veghea din turla casei mersul astrelor prin lunetă.

*

O presimţire i se ivise în suflet în zori. Nu înţelegea cauza, dar mult mai târziu, în amurg, ieşi din casă şi se avâtă pe panta muntelui. O lumină crepusculară izbucnise peste toate şi muntele căpătase o existenţă tulburătoare. O simţea cum îi cuprinde fiinţa şi nu se împotrivi. Aştepta inevitabilul. Respira precipitat şi continua să urce muntele. Uitase cu desăvârşire de bătrâneţea sa, de fapt nu simţise niciodată că nu mai este cel de douăzeci de ani. Se opri. Privirile i-au fost atrase de măreţia bradului de care se legase atât de puternic. Îşi aduse aminte de ea şi deodată se schimbă totul. Se afla altundeva, într-un loc în care mai trăise cândva. Cerul era mult mai albastru şi depărtările tremurau sub lumina strălucitoare din pretutindeni. Stoluri mari de păsări albe şi negre se înălţară spre cer. Zborul lor se transformase într-un dans fantastic. Şi el trăia într-o uimire totală, lăsându-se purtat de această lume spre nebănuit. Trăia din plin fericirea unei vieţi ce avea să atingă în timp alte dimensiuni. Era altul, pătruns de inefabilul lumii, de întâlnirea cu ceva necunoscut. Stolurile de păsări erau deasupra lui, dansând. Sufletul lui trăia ardent în alt timp. Aerul încetă să mai vibreze de foşnetul aripilor şi ţipetele păsărilor. O linişte adâncă se lăsase peste toate. Deodată auzi o şoaptă clară: “Tu eşti? Tu! Cel pe care l-am căutat atâta … Tu” ea se află la câţiva paşi de el, aceeaşi ca atunci când în noapte, în fiecare noapte, sub lumina astrelor sau a lunii, o vedea în braţele lui. Nu putea să tacă şi zise: “Eu sunt cel care este. Eu, cel care de atâtea ori m-am gândit la tine. Acum eşti aici, aici lângă mine. N-o să ne mai despărţim niciodată. Niciodată!”. Ea zâmbi. Se apropie de el şi îl sărută, apoi îi trase după ea, acolo unde păsările au dispărut, spre infinit.

*

Din pădurile muntelui coborau doi bărbaţi, învăluiţi de întuneric. Unul dintre ei se opri şi aprinse un chibrit şi se aplecă să vadă ce este lângă trunchiul bradului rupt. Zise uimit spre însoţitorul lui:

– Dar ăsta-i înţeleptul Onifor!

– Ce-i cu el?

– Ce să fie? A plecat din lumea asta.

FLORIN OPREA SĂLCEANU


%d bloggers like this: