~Florin Oprea Sălceanu: „Miracolul de la miezul nopţii“

Miezul nopţii. Vildaru făcea de caraulă şi tocmai se nimerise să treacă pe strada lui Anisie, clopotarul bisericii vechi. Şi mergea el domol, gândindu-se la clipele copilăriei lui – care a fost şi nu mai este – şi se tot întreba, aşa cum o face omul singur: de ce se naşte omul pe acest pământ, care îi e rostul lui, când, de fapt, nu trăieşte o veşnicie şi nu rămâne nimic pe urma lui. Gândurile lui căpătau în sufletul său un iz de taină şi înfiorare datorită nopţii liniştite cu cerul atât de înstelat. Cum ajunse în dreptul casei, unde locuia clopotarul, pe trei sferturi surd, deodată a rămas locului, fulgerat de uimire şi teamă. Casa clopotarului se acoperi cu totul de lumină, o lumină intensă, cum nu o mai văzuse el niciodată. Lumina aceea era mercurică şi uşor albăstrie. Vildaru se apropie la câţiva paşi de lumină şi întinse băţul, nelipsitul băţ de caraulă, şi văzu că acesta dispăruse cu totul. Îl scoase şi era aşa cum îl avea. Speriat se retrase aproape de fântâna secată a lui Stere. Inima îi bătea cu pu-tere în piept şi zadarnic încerca să o potolească. Nu era chip, mai ales că lumina aceea stranie căpătase o formă asemenea unei căpiţe de paie. Nu se mai putu stăpâni şi începu să strige:

– Măi Lae, măi Rodioane, măi Gogonea! Ieşiţi, mă, ce naiba! Ieşiţi să vedeţi ce n-aţi mai văzut voi de când v-aţi fi ştiut născuţi!

Deodată, noaptea, cu liniştea ei adâncă, se umpluse de voci, ţipete şi plânsete de copii. Vildaru nu-şi dezlipea privirile de lumina fantastică şi simţurile, observă el, i s-au ascuţit cu mult mai mult decât le ştia el. Auzea bolboroseala râului din depărtări, chemând ca niciodată blând:

– Ce naiba strigi, măi Vildaru? întrebă supărat Gogonea. Ce, te-a atacat vreun hoţ?

– Nu, Gogonea! Nu! Dar priveşte şi tu! Vezi ce văd eu?

– Ce să văd, măi nebune? Se răsti Gogonea cu năduf. Ce naiba?

– Nu vezi, zici? întrebă încă o dată Vildaru, intrând la bănuială că are halucinaţii în miez de noapte. Nu vezi?

– Nu văd, măi nebune!

– Priveşte spre casa clopotarului bisericii noastre vechi!

– Dumnezeule! exclamă Gogonea, surprins. Măi, da a luat fioc casa lui Anisie! Să stingem focul, ce mai stai?!

– Nu e foc! strigă Vildaru, să se facă auzit de Gogonea şi de alţii. Nu e foc! Nu e focul pe care îl ştim noi!

Larma de glasuri şi ţipete vuia ca un ocean în furtună.

– Cum nu e foc, măi Vildaru? Pesemne că eşti nebun! strigă Gogonea. Da ăsta-i foc adevărat, foc în toată regula!

– Nu e, măi Gogonea! Am văzut eu! Am verificat.

Tocmai ajunsesem în dreptul casei clopotarului, când deodată s-a ivit lumina şi nu ştiu cine mă împinse, poate necuratul, până aproape de focul ăsta şi am întins în el ciomagul ăsta al meu cu care fac mereu de caraulă … Aşa nu ştiu cum.

– Şi?

– Păi l-am ţinut în foc şi a dispărut de parcă nici nu a existat şi l-am scos! Nu ardea, măi Gogonea! Zău aşa! Priveşte-l şi tu! Atinge-l şi tu şi ai să vezi că e întreg!

– Nu se poate!

– Păi dacă nu mă crezi, poţi să te duci să verifici! Du-te până nu se va stinge lumina aia!

– Nu mă duc, mă! Nu ştiu de ce, dar a început să-mi fie frică!

– Cum naiba, eşti om în toată firea!

– E adevărat!

– Atunci, să mergem amândoi!

– Fie!

S-au apropiat amândoi la câţiva paşi. Lumina crescu brusc şi-i învălui. Gogonea o luă la fugă şi simţi cum îl părăseau puterile. Vildaru nici măcar nu făcuse o mişcare. Încremenise. Din casa învăluită de lumină ieşi clopotarul în cămaşa lungă de noapte. Era uimit şi speriat.

– Ce-i cu voi, mă, aici, lângă casa mea? Ce căutaţi?

Vildaru prinse curaj şi zise:

– Dar tu nu vezi nimic?

– Păi văd eu, dar ce-i cu voi aici?

– Ne-a prins lumina sta …

– Ce lumină mă? întrebă clopotarul. Nu vedeţi că s-a făcut de ziuă?

Vildaru îl atinse pe Gogonea cu o tresărire a braţului şi îi şopti:

– Ăsta e nebun …

– Ce nebun, măi Vildaru! Io aşa văd!

– Aşa vezi? – întrebă Gogonea după o vreme. Deci aşa vezi?

– Da, aşa văd …

– Dincolo de lumina asta e noapte! E miezul nopţii, măi clopotarule! Strigă speriat cu adevărat Vildaru. Du-te şi te uită la ceasul ăla al tău vechi, ceasul ăla pe care nu ştii de unde îl ai şi spui că l-ai găsit în groapa lui Surdu!

Clopotarul intră în casă şi ieşi imediat cu ceasul. Îl ţinea în palmă şi se uita la cadranul lui ciudat, fără să înţeleagă ceva. Se uita când la ceas, când departe, peste curtea vecină. O nedumerire se întipări pe chipul lui luminat de lumina înconjurătoare. Murmură abia auzit:

– Aveţi dreptate. E miezul nopţii şi, totuşi, lumină … Ca ziua …

Deodată, se auzi un zgomot de parcă şuiera un arbore uriaş, lovit de vântul cel mai puternic, apoi nu se mai auzi nimic.

– Ce-a fost asta? – întrebă nedumerit Gogonea, privindu-l pe clopotar.

– Nu ştiu! răspunse Vildaru. Hai să plecăm de aici până nu e prea târziu…

Vildaru se întoarse, urmat de Gogonea, şi văzu că era afară, în plină noapte. Mergeau înainte pe stradă şi mulţimea se retrăgea din calea lor înspăimântată.

– Ce aveţi, mă, de vă daţi la o parte din calea noastră? strigă Vildaru.

Ajunseră lângă fântâna lui Stere şi se opriră. Oamenii continuau să menţină distanţa.

– Ce au ăştia, Gogonea? -întrebă Vildaru. Ce naiba au?

Gogonea îl privi câteva clipe în tăcere, apoi zise:

– Eu ştiu? S-au speriat că am intrat în lumina aia şi am ieşit fără să fi păţit ceva. Aşa cred eu …

– Poate că ai dreptate. Dar ia să-i mai întreb o dată. Ce aveţi mă de staţi acolo?

– Păi sunteţi luminoşi! -strigă o bătrână. Sunteţi sfinţi!

– Sfinţi! strigă cineva în noapte, un bărbat cu voce groasă. Voi sunteţi sfinţi!

– Pe naiba, sfinţi! – zise Gogonea. Aveţi iluzii! Sunteţi bolnavi de orbul găinilor!

– Nu maică! Sunteţi sfinţi! – răspunse o bătrână. Sunteţi luminoşi!

Gogonea îl privi pe Vildaru întrebător.

– Aşa o fi măi Gogonea. Aşa o fi, şopti, mai mult ca pentru sine, Vildaru.

Şi se apropiară iar, în tăcere, de casa clopotarului şi lumina îi învălui …

Lumina dispăru brusc. Sub ochii uimiţi ai oamenilor crescu din pământ un arbore uriaş, un stejar. Casa clopotarului nu mai exista, aşa cum nici Gogonea şi nici Vildaru. O agitaţie înspăimântătoare sfâşie noaptea, apoi coborî liniştea şi o mare nedumerire şi uimire încolţi sufletele mulţimii pentru totdeauna…

FLORIN OPREA SĂLCEANU

Advertisements

%d bloggers like this: