~Florin Oprea Sălceanu: „Chemarea ielelor“

Se lăsase noaptea. Se simţea întine-rit şi nici un gând apăsător nu îl tulbura. Îşi zise, cu multă vreme în urmă, că nu mai are nici un rost să se gândească la ce va fi să fie, că viaţa lui oricum tot merge înainte şi că menirea lui este să nu se dea bătut, că trebuie să trăiască din plin viaţa, aşa cum o trăiesc milioane de oameni. Întunericul sporea în jur acea stare de existenţă inefabilă, când o altă viaţă pulsa asemenea celei din vremea zilei. Plecase de acasă, aşa fără să îşi pună întrebări asupra motivului acestei plecări. De fapt, pentru sine nu constituia nici o problemă, faptul acesta era un temei al vieţii sale şi nu avea cui să îi dea seamă. Se născuse într-o zoie a călătorilor. Nu putea să stea închis în casă. Simţea cum se sufocă după trei ore de stat şi îi pulsau tâmplele de parcă o forţă nevăzută căuta să iasă afară şi atunci el nu mai aştepta, pleca pe neaşteptate şi când se afla liber şi singur, numai el între cer şi pământ, se simţea fericit, trăia ca şi acum sentimentul că se află pretutindeni, departe de apăsătoarea viaţă a civilizaţiei.

Acum mergea domol pe iarba suatului, împăcat cu măreţia nopţii în suflet, cu cântecul greierilor, păsărilor de noapte şi al broaştelor. Măreţia nopţii se revărsa generoasă în suflet şi sentimentul de împlinire îl inundă, respirând adânc aerul puternic mirositor, pentru că florile îşi dăruiau virginitatea nopţii şi el ştia acest adevăr şi nu contenea în sinea sa să se bucure că e un om liber. Această noapte îi sporea în suflet sentimentul că anume venise ea ca pentru a-l pregăti fără zăbavă să facă drumul cel lung, drumul plenar al unei vieţi trăite cu desăvârşire în fericire, bunătate şi iubire.

Fusese un fericit şi niciodată singur, deşi nu fusese niciodată însurat şi nici măcar, da nici nu se gândise să se însoare, deşi fusese un bărbat frumos, căutat de femei, ci îşi dorise să rămână virgin, neatins de patimile omeneşti, nu se lăsase târât de puhoiul uman, nu dorise să aducă suferinţă semenilor săi. Bunătatea lui devenise proverbială şi vindecase pe mulţi năpăstuiţi ai sorţii, cât despre iubire cândva iubise cu patimă o fatăşi din clipa când ea murise sub ochii lui, îi furase viaţa apele Cricovului, şi nu mai putuse să facă un gest să o salveze, fiindcă rămase paralizat locului. Aşa îl găsiseră părinţii şi vecinii ca o stană de piatră, cu minţile tulburi. De atunci, nu a încercat să se elibereze de iubire printr-o altă iubire şi a rămas logodit pe vecie de aceea care plecase din lume spre alte căi. De fapt, ea nu încetase să mai existe, ea era încă vie în sufletul lui, vie aşa cum soarele pe cerul pământului.

Mergea cu paşi înceţi prin iarba sua-tului atins de miracolul nopţii. Sufletul lui trăia bucuria unei noi tinereţi şi asta îl făcu să se întrebe când mai trăise aşa ceva. În sufletul lui se trezeau reminiscenţe ale altui timp pe care îl mai trăise cândva undeva, dar când şi unde nu putea să îşi dea seama. Undeva în depărtare se profila coroana fastuoasă a plopului uriaş şi singur. În sunetele nopţii se auzea susurul frunzelor lui, abia auzit şi o clipă el se opri să asculte şi înălţându-şi privirile către cerul spuzit de stele auzi clar un cântec straniu. “Sunt ielele!” îşi zise în sinea sa şi cerul se apropiase deodată de pământ. Cântecul acela se auzea tot mai clar şi mai aproape, apoi văzu un grup de fecioare, diafane, plutind prin aer îmbrăcate în lumina stelelor. “Nu sunt ielele, ci fete adevărate, dar de ce zboară ele?”. Nu îşi mai răspunse, nu mai avusese când să îşi răspundă pentru că vezu cum una dintre acele fete se desprinse de grup şi se apropie de el cu iuţeală. Rămase năuc de surprindere, că o vedea pe ea neatinsă de trecerea vremii, atât de frumoasă şi fragedă la fire iar el era măcinat de vreme, îmbătrânise fără zăbavă. Stătea în faţa lui, zâmbindu-i plină de viaţă şi frumuseţe. El o auzi zicându-i:

– Ai venit, Leonard?

– Ana…

– Mi-a fost dor de tine. Totdeauna …

– Asemenea şi mie, Ana. Să tot fie de când nu ne-am mai văzut … Şi nu te-ai schimbat de loc. Numai că eu, eu nu am fost iertat de vremelnicia vremii … Sunt foarte bătrân …

– Nu e adevărat, iubitule! E numai o părere, o părere de a ta. Poate că ai obosit, venind până aici, în această noapte…

– Nu, nu sunt obosit, dar trebuia să vin, promisesem de mult că voi veni într-o bună zi, aici în inima suatului, aici lângă inima plopului…

– Ştiu, nu am uitat …

– Sunt totuşi foarte bătrân şi nu pot să fiu lângă tine…

– Nu e adevărat … Dă-mi mâna! O să zburăm împreună şi ai să vezi cât de tânăr vei fi, cât de frumos alături de noi. Hai, îndrăzneşte. Fetele ne aşteaptă…

– Ana, nu … Nu se cade …

– Ba da … Întinde mâna …

– Nu pot …

– Întinde mâna şi ai să vezi …

Şi el, fără să mai ezite, întinse mâna spre ea. Ea i-o prinse şi atunci el simţi atingerea, apoi începu să se înalţe uşor în aer şi se văzu deodată frumos şi tânăr şi plutea, plutea, plutea alături de ea, urmaţi de celelalte fete-iele ce cântau în cor şi se îndepărtau tot mai mult de pământ, confundându-se cu stelele nopţii.

FLORIN OPREA SĂLCEANU


%d bloggers like this: