~Miron Ţic: Al Florin Ţene – „Cina cea fără de taină“ sau Întoarcerea poetului între clipe arzătoare

Al. Florin Ţene îmi trimite ultima sa carte de poeme, intitulată „Cina cea de taină“, apărută la Editura „Eurograph“, Cluj Napoca, 2006, în colecţia „Lacrimi de magnolie“, într-o ţinută’ grafică deosebită. Dincolo de valoarea poeziei, poetul a avut grijă să pună în finalul volumului: date biografice, premii naţionale şi premii internaţionale, opera şi peste 50 de referinţe critice din partea unor importanţi şi cunoscuţi critici literari. Găsim pe pagina a IV-a a coperţii, una dintre cele mai frumoase poezii, în care se simte cum pâlpâie aripa timpului de întoarcere a poetului către satul său natal. Cităm acest poem, convinşi de valoarea frumuseţii ce o emană „întoarcerea poetului“: „Sa întors poetul în satul natal/ cu toate păsările lui zburătoare/ acelaşi râu îi aduc la mal/ amintiri din clipe arzătoare./ S-a întors poetul pe strada copilăriei/ şi e o altă adresă pe casa lui/ bronzul toamnei sună în frunza viei/şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui./ … Ceata timpului, val după val,/ peste nuci încet se lasă/ prin inimile oamenilor din satul natal/ trece poetul, amintire, spre casă“.

Volumul „Cina cea fără de taină“, reprezentativ din toate punctele pentru Al. Florin Ţene, fiind o selecţie făcută cu mare răspundere şi o deosebită ştiinţă, iar cele 4 cicluri „Gara poeţilor“, „Pactul faustic“, „Cina cea fără de taină“ şi „în loc de epilog“ sunt reprezentate de poeme filtrate printr-o mare sensibilitate lirică, cât şi de o maturitate estetică şi bine limpezită în vatra limbii române. Bucuria metaforei surprinde chiar în poeme scurte, printr-un patetism şi o melancolie de esenţă, dovada fiind şi acest poem „Dincolo de metaforă“: „Am să-ţi citesc metafora/ nu ca pe o simpla poezie./ Pătrund în esenţă/ o descompun şi o văd/ dincolo de aparentă/în miezul clipelor târzii./Eu caut sa gândesc/ ce te face să scrii – /şi te citesc / ca pe o femeie“.

Surprinde în aceiaşi măsură sinceritatea expresiei, fotografierea „lungă cât o bătaie de pleoapă“. Cităm poemul „Citindu-I pe Esenin printr-o picătură de ploaie“ „ploile îţi albesc ochii miraţi/ când eu te vad printr-o picătură de ploaie/ lentilă prin care-ţi citesc/ sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu/ de gâfâie Moskova prin clopote/ cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă/ lungă cât o bătaie de pleoapă de aici înainte/băile de lumină ne transformă în mesteceni/ şi ne aşează în tabloul de deasupra/ patului/ pe care îl vedem numai atunci/ când degetele ploii trezesc ţarii/răciţi de curentul ce vine pe sub uşă/dinspre Europa“.

Cel de-al doilea ciclu, cuprinde poezii cu acrostih, în care, în cea intitulată „Originea prenumelui“ citim, pe verticala fiecărui vers de început, ceva foarte drag poetului: „Pe tatăl meu îl cheamă Ion“. Cităm acest poem în întregimea sa, deoarece frumuseţea-i nu trebuie ştirbită „Pământul germina în visul lui, cel fără de pământ,/ Era pentru el străbunii cu care-l învelise./ Tăcerea întrebare nespusă în cuvânt/ Avea rezonanţa ecoului reîntors din fântână,/ Tata era fiul lui Ion care în răscoală pierise/ Acela, al Glanetaşului, primul copil scolit din sat,/ lucru ne mai pomenit mtr-o lume păgână,/ Mereu în căutarea adevărului ca legendarul Ulise/ Era tata un suflet in burgul dezmăţat/ Unul din cei care sărăcia i-a învăţat/ în pagini să lase urme pentru cei care vin:/ Lucruri, amintiri, pilde şi multe întrebări/ Care nici azi nu le-am găsit răspuns,/ Hughenoţii pentru el mai rătăceau pe cărări/ Europa fiind carul fără oişte şi ne uns/ Mugind pe sub Carpaţi învrăjbiţi de zări, / Aşa cum în vise ne mai punem şi întrebări,/ Ion îl chema pe tata şi’numele are gust de pământ,/ O neprevăzută metaforă ce încolţeşte sub ploi,/ Nume ce îşi trage seva din adâncul lui NOI.

Poetul, prin poemul „Geneză“ ne îndeamnă să ne încălzim orizontul sufletesc, cu puterea şi lumina Celui de Sus, care a făcut lumea în care ne naştem, creştem şi trăim şi reuşim să o putem privi „cu ritmurile în sânge“. în acest poem, parcă se aude glasul sângelui, acele esenţiale frumuseţi de care avem atâta’ nevoie să le privim şi să le citim în pagini de carte. Al. Florin Ţene, prin maturitatea limpezită cu apa izvorului nesecat, ne dă această posibilitate, prin această poezie, pe care o cităm: „Dumnezeu a făcut cuvintele din nimic/ Ie-a dat înţelesul/ mare sau mic,/ după concentraţia sării/ din respiraţie/ apoi nuanţele, conotatiile şi sensurile/ au luai culoarea zării/ ce o expira dictând/ Sfinţilor Părinţi Scripturile/ în gând./ Vorbele au fost făcute ceva mai greu/ nu vroiau să vibreze/ (avea ceva dintr-un ateu)./ echilibru culorii/ din apus./ atunci Dumnezeu/ a făcut legile Armoniei/ şi i-a pus/ pe unii/ să le înveţe/ pe când erau în pântec/ la ospeţe./ aşa au apărut Poeţii/ cu ritmurile în sânge/ dansul sacru al universului/ ce plânge./ din lacrimi îmbină/ versuri pe care le şlefuiesc/ până ce devin lumină“.

Al. Florin Ţene scrie cu conştiinţa că face un fapt bun, ştie că slujeşte’ cu ardentă dăruire şi este adeptul acestor versuri „Vai de poeţii/ Fără tară,/ Vai de ţările/ Fără poeţi“.

MIRON ŢIC

Advertisements

%d bloggers like this: