~Mihai Antonescu: „Consemnări prieteneşti“

George G. Daragiu: „La porţile utopiei” (Editura „Deliana“, 2005)

Tratat despre sine

Să priveşti în sufletul cuiva ca într-o fântână născătoare de stele, îşi trebuie musai ciutura unei zile, legănându-se departe de ritmurile cotidiene arhiştiute, o ciutură adăstând în cumpăna umed-strălucitoare a unui cerc sunător, ce se îndeamnă parfumat şi desculţ pe deasupra unei livezi în floare. Dar, până să-l recu-noşti pe celălalt în toată măreţia lui orgolios-expresivă, până să-i cuprinzi mărturisi-rea, neapărat una de ultimă credinţă, ce-ţi arată o altă dimensiune a luminării, îţi mai trebuie un pic de răgaz pentru litera ce-ţi leagă privirile de pagina vie, unduind cuminte în largul mâinilor, başca o câmpie fără margini, în care strigături să nu-şi frângă picioa-rele alergând spre oriunde.

Aceasta a fost senzaţia pe care am avut-o la impactul cu singura (deocamdată) carte de versuri ce mi-a parvenit dinspre bunul meu amic şi confrate, poetul George G. Daragiu. Expresiv şi orgolios, cum spuneam, răbdător şi te-nace, profund şi sensibil ca naşterea lacrimii, pendulând între retină şi departele îmbrăţişării, poetul îmi vorbeşte despre sine într-un limbaj pe cât de accesibil, pe atât de surprinzător, utilizând forme şi expresii blând îngemănate în curgerea poemului: „Se aud cum trec spre infinit / Cumplite care triumfale / Le împinge un zeu la vale / În ochiul timpului orbit. // Nu le aşteaptă nici o zare / Nici vinul bun de bun sosit / Nici barem clipa Nemişcare / Chiar dacă Viaţa a asfinţit. / Călătorim mereu la vale / Cu zorii Lumii-n asfinţit, / Iar capătul e o trădare / Mereu călătorind la vale / Cu infinitu-n infinit / Mi-e inima o biată floare…“ (Vară). În cunoştinţa curgerii spre ireversibil, poetul înhamă îngeri la trăsurile zădărniciei, netezind clipa cu imagini limpezi, întru vindecarea fie şi vremelnică a ochiului interior: „Izvoarele cu secetă se-neacă / Totul nu-i decât o nouă joacă… / Apoi cocorii strigă în asfinţit / Şi-i seară şi iau foc alunii / Ca un poem nebun pe zări, / Scris de raza verde a lunii“ (Peisaj de seară). Precum şi: „Multe sunt cele ce trebuie spuse / Despre scurta noastră iubire, / Dar înainte se cade s-o batem cu pietre, / S-o scuipăm în obrazul de viperă / Şi-apoi să spunem cele ce trebuie zise: / Glorie ţie, primăvară a vieţii!“ (Tratat de dragoste). De dragoste şi despre sine, George G. Dara-giu trage osia lumii cât mai la îndemâna lui, încercând o tinerească şi nepereche iubire, întru rămânere: „Ce roşu e cerul spre care fugim / L-am prins mi se pare / Dar am trecut dincolo de el / Înainte. / Acum a rămas în urmă, / Roata de la Carul Mare!“ (Dragoste). În altă ordine de idei, conştiinţa sinelui sapă răni în clipă, născând gustul amar al înfrângerii, unică poartă dintre OM şi CER. Dintre NIMIC şi MÂNTUIRE: „În veacul meu mă doare / Mersul umbrelor şi dorul, / Cu fiecare pas şi ceas / Dumnezeu mi-e sclav / Iată crucea de pe care / Omul a zburat bolnav“ (Clipa). Între asta şi: „Poemul ce-mi vorbea de moarte / Mi-a-nroşit un semn de carte / Ceasuri cu un cer nervos / Erau fluiere de os / Poemul ce-mi vorbea de moarte / Era chiar semnul de carte…“ (Elegie de seară), rămâne un spaţiu şi un timp numai bine pentru poet să închege o rugă către binecuvântata putere a luminii, ce ne conţine şi ne mistuie, întru aceeaşi sete: „Dulce lumină care iubeşti / Cele frumoa-se, cele lumeşti, / Nu ne lăsa decât pradă a ta / Blândă lumină / Roşie-galbenă-albastră / Tu prea-bună / Veşniceşte setea întotdeauna / Sub sensul tău nesfârşit. / Dulce lumină, dacă iubeşti / Cele lumeşti / Nu ne lăsa / Decât pradă a Ta!“ (Rugă).

Toate astea, ca despre sine însuşi, ni le mărturiseşte POETUL, fie-i numele de rămânere!

* * *

Ioana Trică: „Altcineva“

Editura „Muzeul Literaturii Române“, 2005

Apa tainică a oglinzilor

Poeme care spun mult mai multe decât se arată la o primă lectură, versuri ce ar fi trebuie, poate, scrise cu majuscule în pagină, în paginile strălucitor parfumate ca nişte aripi de fluture, tremurând dinaintea zborului. Asta am simţit că ascunde micuţa carte a Ioanei Trică, „Altcineva“ (Editura „Muzeul Literaturii Române“, 2005). Un mesaj delicat şi tainic, trecut prin cuminţenia sufletului, ce nu se deschide oricui, oricând şi cu orice preţ. Poemele Ioanei Trică au ceva din blândeţea şi calmul florii de regină, învelită în cămaşa transparentă a nopţii, întru ui-mirea cerului nepereche, ori a insomniacilor ca noi. E genul de poezie care te urmăreşte prin simplitatea spunerii, dar cu nebănuite trimiteri spre „ceva“ ori „altcineva“, uneori insistând, fără speranţă parcă, în aflarea unor identităţi asemenea, capabile să depună mărturie despre fiinţă şi Univers: „Acest cântec de lumină / sabie cu muguri dansând / deasupra capului tău / Acest cântec de lumină / mirosind a flori de cireş / şi a noapte / peste care mai suflă / frigul cosmic Sabie de muguri / înfrunzind peste durerile lumii / taie tu / nodul acestui destin“ (Sabie cu muguri). Uneori, cuvintele par iluzii rătăcinde, pendulând înfricoşate dinaintea neantului, fratele mai mare al singurătăţii din noi: „Prin cornul lunii / se scurge izvorul cuvintelor / Cât adevăr încape în lumea aceasta? / Doar cel ce priveşte / spre sine şi bea din apa tăcerii / cunoaşte răspunsul / atât cât îl poate cuprinde“ (Prin cornul lunii). Alte-ori, dulcea renunţare încearcă să se interpună între creator şi zădărnicie, tulburând apa oglinzilor în care atâtea vedenii cercuiesc până la ostenire privirile somnului: „Pasărea somnului / mi se-ncurcă-n / pleoape / Prin fereastra deschisă / curg fluiere de întuneric / din înlţimi Luna se stinge-n odaie / Pasărea somnului / se zbate-n oglindă / şi adoarme“ (Pasărea somnului). Dar, câtă iluzie, atâta speranţă. Câtă zădărnicie în aşteptarea unui răspuns ce nu mai vine, atâta încredere în sufletul mântuitor şi-n lumina unui vis, pe cale să devină realitate. Căci, despre asta vorbim, despre o poetă a cărei şoaptă ajunsă până la noi, face din suferinţă o izbândă a iubirii şi din versurile-i curat unduito-are, ciutură pentru setea celor ce nu beau de oriunde: „Şapte luni răsar / pe cerul adânc al nopţii / M-am născut în cercul destinului meu / înrudit / cu asprimea zăpezilor şi / soarele orb / cu tăcerea albastră a oceanelor / cu flacăra nopţilor violetă şi grea / Şapte luni de diamant negru / alunecă rotindu-se-ncet / spre steaua singurătăţii“ (Spre steaua singurătăţii).

* * *

Radu Cange: „Paznicul muzeului“,

Editura „Muzeul Literaturii Române“, 2005

Paznic la comorile fiinţei

Amestec de fantastic şi real, cu excelente coborâri în psihologia fiinţei însingurate, romanul lui Radu Cange, „Paznicul muzeului“, Editura „Muzeul Literaturii Române“, 2005, este o demonstraţie de măiestrie şi reuşită încercare a autorului de se exprima în varii registre epice. Nici o clipă nu ai senzaţia că poetul şi-a schimbat pentru o vreme cămăşile sinelui, arătându-se cititorilor într-o altă lumină, ba chiar sentimentul că alături îţi stă un prozator cu vechi şi temeinice cunoştinţe într-ale introspecţiei sufleteşti, te cucereşte imediat. Romanul în discuţie mărturiseşte despre lupta celui mereu prins între inevitabilul existenţei la cheremul schimbătoarelor politici şi bunul simţ al insului ce vrea cu tot dinadinsul să rămână vertical, atât dinaintea propriei conştiinţe, cât şi a neiertătoarei vârste. Refuzul morţii, devierea copleşitorului sentiment înspre câmpul luminos al lui „altceva“, al lui „altcumva“, fac din personajul principal, Calistrat Taxidis, eternul îndrăgostit de icoana pe sticlă şi depozitarul memorabil de istorii şi povestiri, un monument de reuşită a prozei moderne, adiind cu mult bun simţ şi vag parfum de nalbă târzie, dinspre marea stirpe a clasicilor ruşi.

Indiscutabil, romanul „Paznicul muzeului“ este o reuşită între apariţiile editoriale ale anului 2005, cu atât mai mult cu cât destinul lui a fost unul nu lipsit de peripeţii şi nemotivate oprelişti în timp. Dar, ce este bun şi merită să subscrie duratei, se naşte, cu sau fără voia unora, altora. Astfel, paznic la comorile propriei fiinţe, doar cel ce suferă cunoaşte preţul iubirii şi al izbânzii. Aşteptăm cu frăţească bucurie şi îndreptăţită nerăbdare volumul doi, despre care, cunoscutul poet şi prozator Radu Cange ne-a vorbit cu entuziasm într-o zi. Ave!

* * *

Dan Florică: „Înţelepciune din înţelepciune “

Editura „Perpesicius“ Bucureşti, 2006

Aparenta singurătate a înţeleptului

Mai zilele trecute (28 octombrie 2006) cu prilejul Festivalului de Poezie „Dimitrie Bolintineanu“ şi împlinirii a zece ani de apariţie a revistei „SUD“, coordonată de Constantin Carbarău (un excelent căutător şi strângător al talentelor sudului literar), am recunoscut un OM. Nu-mi mai amintesc cine mi l-a prezentat. Poate, un alt OM, ori, însăşi spiritul oraşului Bolintin Vale să mi-l fi scos dinainte, îmbogăţăndu-mă cu încă un reper de mare calitate. Despre Dan Florică este vorba, personaj delicat, inteligent, manierat şi politicos ca un lord englez. Prima impresie m-a cucerit, se-nţelege, iar când mi-a oferit cu dedicaţie şi volumul de cugetări „Înţelepciune din înţelepciune“, Editura Perspesicius, Bucureşti 2006, mi-am dat seama că am dinainte un personaj dotat cu tot ce-i trebuie cuiva să traverseze atent şi în echilibru stabil, oceanul nostru existenţial. Cugetările din volum, rod al unor temeinice lecturi şi al unor profunde coborâri în psihologia fiinţei umane, sunt o încântare şi, totodată, un demers bine structurat în favoarea scrierii de calitate. Mă pun în acord cu profesorul şi distinsul om de cultură Marcel Crihană, atunci când spune (în prefaţa cărţii) că Dan Florică, pe urmele lui Ion Pilat drumeţeşte, în poeme dintr-un singur vers, aşa cum par a fi şi cugetările de faţă. Dar, cugetările vin şi dintr-o altfel de înţelepciune, aceea a „multului“ cu grijă înfiripat în puţine cuvinte, tocmai spre a fi mai uşor şi bine asimilat de o grabnică minte, iute făptuitoare, deci şi iute greşitoare. Căci, ce este înţeleptul? Păi, bunăoară un ins cu-minte, lunecând anume pe muchia îngustă dintre întuneric şi lumină, a realităţii de tot felul. Mai e, în ultima instanţă a experienţei dintre sine, ceilalţi şi viaţă, izvorul de sete al celor ce tânjesc în pustie, precum şi duşmanul închipuit al prostiei manifeste la tot pasul. Va să zică, un om singur suferind adeseori de premultul lui, din care, abia are prilejul să mai dea şi altora. Mândria, orgoliul, dispreţul. Iată armele ce-l însingurează şi-l ţin nepereche într-o lume închipuit atotştiutoare. Dar, singurătatea înţeleptului este şi aparenţă, în sensul că, lumea, nolens-volens, se ghidează după repere, aşa cum vântul caută poarta norilor să treacă, ori cum lumina tiveşte poalele întunericului în dauna spaimelor de peste noapte. Înţeleptul e şi el un reper într-un câmp de aşteptare, deci, ferice de cei ce-l află şi „se împiedică“ de el, cum mi s-a întâmplat mie în oraşul Bolintin Vale, mai zilele trecute, cu „înţeleptul poet şi prozator“ Dan Florică. Va să zică, excelente cugetările din volumul „Înţelepciune din înţelepciune“, cum spuneam! Cât despre „iubirea ca trăsătură fundamentală a trăirii creştine“, iată o provocare pentru strălucirea şi tăişul diamantin al minţii dumitale, stimate PRIETEN! Ave!

MIHAI ANTONESCU


%d bloggers like this: