~Lucian Gruia: Pragurile şi treptele vieţii şi poeziei lui Victor Sterom

Până la împlinirea vârstei de şaptezeci de ani, Victor Sterom a parcurs tot atâtea praguri şi trepte ale existenţei şi 33 de praguri şi trepte lirice, adică, tot atâtea câte sunt volumele sale de versuri publicate până în prezent.

Pragurile vieţii şi pragurile poetice nu pot fi separate pentru că Victor Sterom a găsit sensul vieţii sale în creaţia lirică şi critica literară. Aceste activităţi cer sacrificiu, de timp (ca să scrie) şi de bani (ca să-şi cumpere cărţile pe care le recenzează în mai toate revistele literare din ţară).

Cartea pe care o prezentăm, PRAGURI ŞI TREPTE /1/ cuprinde cinci capitole.

Primul, Mergând vei ajunge, este dedicat edificării lumii lirice specifice poetului Victor Sterom, preluând din modelul biblic doar facerea lumii în şapte zile, în fiecare dintre acestea petrecându-se, însă, cu totul altceva. Demiurgul acestei lumi imaginare este poetul, Ding fiind un alter ego.

Întâia zi ne prezintă visul lui Ding, prin care începe să se nască, din întunericul visului, un univers liric de tip oniric. Norii încep să se despartă de apă. În a doua zi are loc trezirea astrelor şi apare întâiul prag. Cerul se desăvârşeşte iar timpul începe să curgă. A treia zi se aud sunetele armoniei celeste şi terestre. Într-a patra, Ding apare ca un zeu panteist, apropiat de viziunea lui Blaga:”Ding se rătăcea ţipând la câte-o frunză / aproape somnolent / lovea tufele de brumă.“ În a cincea zi, ni se relevă fără de sensul lumii, prin chiar această nedumerire a lui Ding:”O practică simplă / o meditaţie aspră. / Înveşmântat în putrede şi fragede / glasuri / privea înnebunit / la câte-un punct-cuib părăsit / de paşii noştri şi de furnici.“ În a şasea zi începe limpezirea gândului (“fulgere sub frunte”), în a şaptea zi, sunt prezentate etapele învierii lui Ding.

Al doilea capitol, Început de lumină, surprinde imagini ale singurătăţii şi ale melancoliei, fixate pe retina poetului, de-a lungul vieţii: „numără odată vasele astea goale / şi aşează-le să pot precum / Iisus / a le umple cu eternul / singurătăţii noastre, / cu eternitatea absenţei…”; „strâng un început de lumină / în jocul palmelor mele / rotundă taină ce vrea să zboare / să cânte-n ceruri arborii-catedrale /…/ lasă-ţi uşa să doarmă-întâmplare / melancolică / vin actorii cu buze sărate / din copilăria mea / piesa lor jucată pe coapse năucitoare / o încrustează vremea / în memento-mori…“.

Al treilea capitol, Urme sunt pretutindeni, reprezintă o căutare a urmelor fragilei noastre treceri terestre: „dă şi tu la o parte / umbra de sub zăpadă / intră în Trupul ce îşi lasă culorile / în aburi de plâns / în unghiuri de vis // urme sunt pretutindeni…“

În lumea trecătoare, doar poemele, oglinzi care fixează imaginea lirică, rămân fidele: „umedă margine a lumii fără capăt / uscată iubire fără sfârşit / doar oglinda / îmi va fi credincioasă / rupând privirii mele / aripile unui vultur / înnebunit de frig…“

Praguri şi trepte reprezintă capitolul cel mai vast al cărţii.

Pragurile sunt etapele vieţii, iar semnele, urmele trecerii noastre pe pământ: „aştept să urci / să cobori / să laşi în prag un semn / să pleci / să revii / aştept”; „pentru ce şi pentru cine / adun fără odih-nă / aceste mici întâmplări / ale vieţii mele / praguri şi trepte“. Totodată semnele şi treptele sunt şi ale devenirii lirice: „urcă treptele singure / cum perfecţiunea / muzicii geloase / mişcătoare / şi oglindeşte pragul verbului / a trece / dincolo / în dragoste…“

Cel mai frumos prag rămâne al dragostei: „te-am văzut iar în pragul / meu nebun / flămând / nesătul de pasul tău / trece-l tu / când eşti mai singur / trece-l tu / când eşti mai singură / trece-l tu / când nu mai sunt speranţe /…/ trece-l tu / acum / şi-n totdeauna…“

Îndeobşte, pragurile, odată cu trecerea timpului, sunt tot mai triste: „începusem să mă rătăcesc / ca şi cum / nu învăţasem destul / câte praguri voi mai avea de trecut / ca şi cum / m-aş fi scufundat / în propriile mele slăbiciuni / şi mi-aş fi dat foc / treptelor de sub tălpi…“ ; „cad iarăşi în gânduri / uneori gândurile-mi sunt rugăciuni / sunt clipe în care / oricum ar sta trupul / sufletul stă în genunchi“.

Rămân amintirile: „prelins în lumea / altei lumi de-acuma / fără trepte de sus / fără trepte de venit / înapoi / numai praguri / prefăcute / în lăuntrice / şi calme / cimitire…“; „doar faptele mele / ajung în cer / cuvintele dorm şi visează / adâncul din mine / prăvălite / în ceea ce n-au putut deveni / până la capăt“.

Încheiem exemplările din Praguri şi trepte cu acest autoportret: „stau în fotoliu şi-aud / cum îmi ruginesc gândurile / pe tâmplă / cum se înroşeşte în fereastră / tăcerea / cum absenţa sunetelor / care mai cad din cer în mine / fac riduri / precum amurgul / când nu treci / pragul / când nu urci treptele / casei mele…“

Necunoscuta zero constituie un poem în proză, alcătuit din zece fragmente, dedicat iubirii. Poetul pictează frumuseţea iubitei, frumuseţe pierdută odată cu trecerea anilor: „Întinsă către cer implori cuvintele mele să-ţi adauge frumuseţea pierdută în tinereţe. Acum, ai mai vrea să fii pictată într-o dulce dimineaţă de octombrie. Îmi caut încet culorile, aduc aproape şevaletul cu pânza în care am ţesut fără ştirea ta, toate visurile mele, toate aşteptările. Pun una lângă alta şi-mi spun că poate va ieşi un portret cum altul n-am reuşit să-l dau lumii vreodată.“

Este visul unei iubiri, exprimat prin poezia nemuritoare. „A venit să-mi citească poeziile. Toate câte sunt până acum pentru ea. Ar vrea să înţeleagă ceva dar începe să plângă. Îmi spune că-i viaţa ei în ele. Cuvânt cu cuvânt, verb cu verb, imagine cu imagine.“ Iubirea este mai puternică decât religia. „Multe vieţi la rând am înţeles că sunetele oarbe ale clopotului sunt numai sunete oarbe şi atât. Nimic mai mult. Pe când amintirea, tăcerea, dragostea – toate la rând – şi toate împreună mă pot locui veacuri.“

Arta poetică a lui Victor Sterom este expusă în poezia „voi lua un cuvânt“, pe care o transcriu în întregime: „voi lua un cuvânt / îl voi umple cu ceaţă / la stânga şi la dreapta / voi aşeza câte-o catedrală / semne că nu suntem singuri / iar mişcarea pe trepte în sus / o voi imagina în cerc / ca şi cum am sparge culori / într-o pajişte de sticlă / un alt spaţiu mut / voi atinge / şuierându-i esenţele / undeva un clopot / altundeva hăurile / dar în fiecare / noi / cum cioburile / cum vântul…“

Poemul prinde viaţă în jurul unei metafore (cuvântul umplut cu ceaţă). De-o parte şi de alta, două catedrale, simbolizează sacralitatea momentului creaţiei lirice. Înălţarea spre Dumne-zeirea oarbă devine cerc, răspândind tristeţea existenţei noastre de fiinţe muritoare, până departe. Poezia naşte alt spaţiu, (o pajişte de sticlă), după starea sufletească a poetului. Esenţa nu stă într-o religie proclamată, afişată aparentă, ci într-o credinţă mai adâncă (undeva un clopot / altundeva hăurile). Un vers e un ciob ori o pală de vânt, dar fiecare poem este un belşug: „stau în vârf de săgeată / cu arcul sub pleoape, / în vârful de cătare / cu puşca pe tâmplă / şi cred că sunt liber / când ating amiaza verbului / cu inele scânteietoare / ce întruchipează visurile / trase la ţărm / de pescari care nu se mai întorc.“

Victor Sterom a publicat, până in prezent, 33 de volume de versuri, adică tot atâtea câte au numărat anii lui Iisus, petrecuţi pe pământ. Putem spune, aşadar, că Victor Sterom s-a răstignit pe crucea cărţilor sale. S-a răstignit benevol şi s-a sacrificat pentru poeţii despre care a scris, după ce, la cei mai mulţi, le-a cumpărat cărţile, din pensia lui modestă. Lansându-i ca poeţi, i-a mântuit şi pe ei, şi prin altruismul de care a dat dovadă întreaga sa viaţă, s-a mântuit şi pe sine.

Note:

1. Victor Sterom – PRAGURI ŞI TREPTE (Ed. Labirint, Bucureşti, 2003)

2. Volumul PRAGURI ŞI TREPTE a luat premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Braşov, 2004


%d bloggers like this: