~Constantin Stancu: Iubirea iubind-despre poezia lui Miron Tic

Simplitatea iubirii, aici pe pămînt, între oameni şi la timpul potrivit al luminii, e o propunere care vine de la scriitorul Miron Ţic prin volumul de versuri „ÎMBRĂŢIŞAŢI PE IARBĂ“, lansat de Editura „AMURG SENTIMENTAL“ , Bucureşti – 2005.

Deschiderea poetului spre iubire este dorul său după eternitate şi după puritate. Poetul se abandonează acestui sentiment pentru a putea urca în locurile înalte alte zilei. Rezistenţa la rugina timpului o dă doar iubirea necenzurată, atotcuprinzătoare pe care nu o putem refuza.

Într-o lume în care se experimentează aproape totul şi-n care nu mai este loc de normal, într-o lume în care iubirea pare un lux pentru că nu dorim una aşa cum am primit-o de la Dumnezeu, poetul trăieşte sentimentul şi-l pune în cuvinte, dornic pentru o călătorie împreună cu femeia iubită în viaţa cea de toate zilele. Aproape că această iubire îmbracă fiinţele celor doi, seara capătă o altă dimensiune – dimensiunea dorurilor aprinse, intensitatea vieţii în doi, ca la început de lume. Asta dă mister pentru că zilele cresc ca nişte ierburi în cei doi, iar iubirea are altă dimensiune chiar iubind. Racordarea la sentiment este unul aproape total care acaparează orice timp, noaptea cu lună, răsăritul soarelui, ziua ca un dar.

Deja acest joc şi deja această lumină măresc viaţa, o dilată spre limitele ei nelimitate : „Simt că trăim într-un spaţiu enorm, / Doamna mea din poem şi din fiecare gând. „– Doamna mea din poem.

Normalul într-o lume anormală este trăit de cele două personaje – el şi ea – în mod direct, semnul îmbrăţisării pe iarbă este unul care leagă fiinţele de pământ, la modul concret, carnal şi ideal totodată, cei doi nu mai îmbătrânesc, ei iubesc, nu mai este timp pentru aceasta, nu mai este loc pentru a îmbătrâni într-o ţară a dragostei, pe o planetă făcut pentru a iubi.

Gesturile capată sens la vremea maturităţii depline, pentru poetul ne transmite un mesaj despre iubire la vârsta în care nu mai este întoarcere, ziua nu se poate sfârşi fără un sărut sau o îmbrăţişare, clipele se aprind în cuvinte, iar în pustia vieţii iubirea este oaza în care ne-am putea pierde, pentru a ne regăsi mai tineri.

Cei doi atrag în jocul lor natura, atrag cititorul, ne atrag pe prima cărare începută într-o dimineaţă de cei doi. Cuvintele poemelor capată o melodie discreată: „atingere-n nestingere“ – Cutia sonoră, sau „Târziu, culegem cuvinte, ca nişte cireşe necoapte“ – La vremea caldelor noastre şoapte.

Lucrurile simple au altă semnificaţie pentru cei care se iubesc, lumea se schimbă, elemente noi apar în realitatea inimii şi a gândului, menite să purifice căderile de peste zi: parfumul crinului, apa râului, rezerva speranţei, cerul verii, floarea de pământ, luna mai, floarea inimii, cărările care duc undeva, răsăritul în care ne ascundem, amurgul, teama ca o prezenţă, sunt elemente care recompun o lume pe care am pierdut-o, vecină cu raiul.

Cei doi se redescoperă, iar această redescoperire cheamă la o luciditate stranie, sclipind printre versuri: mâinile iubitei ca nişte petale, dorinţa de a număra stelele, la vremea când iarba doarme, contemplarea ţipătului vântului în iarnă, respiraţia caldă pe floarea gurii, chipul şi tandrul zâbet, umbra care atinge cuvinte nerostite, iarba şi roua care aparţin celor îndrăgostiţi, posesiunea lucrurilor curate şi gândurile care se limpezesc, pierzând parcă un stres nevăzut care macină lumea.

Miron Ţic îşi construieşte poemele cu atingeri uşoare şi blânde, pare într-un fel nostalgic după o dragoste care a fost, potrivită la vârsta marilor înţelegeri, după un model care păstrează limitele respectului pentru valoarea iubirii în viaţă şi a respectului pertenerilor unul pentru altul, acolo fiind sensul. Uneori cuvintele par a se dilua, dar versul capătă consistenţă prin sens şi prin formulări poetice, pentru scriitorul trăieşte senzaţia pe valul interior, este refuzată aventura în iubire şi în poem.

„Ultimul poem, / Mi-a fost răpit, / Înainte de a fi scris,/ Dacă aflu unde-i închis / Şi mai multe te voi iubi.“ – Ultimul poem.

Iubirea e o dulce călătorie care ne face pe toţi să trecem din somn în nesomn, să traversăm mari anotimpuri, să zâmbim, există speranţa – mai este un loc – Undeva: „Între noi, / Lumea/ Şi iarba ce creşte / Şi tremură apăsată de ceţuri. / Seara aceasta, / Pare un început nemaivăzut, / Luceafărul, / Şi zmeura luminează cărarea, / paşilor noştri neobosiţi…. Undeva, / Stele suspină şi cad / „Iubirea ne aduce aminte că este speranţa şi lucrurile se luminează de la zmeura care atinge lumea. Viaţa pare fără sens dacă nu este iubire, iar cei doi, după mărturia poetului intră-n apa acesteia şi rămân acolo, „Înveliţi în lumina caldă a dragostei“ – Acolo rămânem.

Poetul a intrat în poemul de dragoste cu seriozitate, este un bun martor care ne mărturiseşte importanţa iubirii, pentru că el este acolo, ea lângă umărul lui, legaţi de natură, de lumina anotimpului şi de Dumnezeu.

Da, iubirea este importantă pentru a putea redescoperi iarba altfel, dacă relaţia dintre parteneri duce la desăvârşirea lor prin contopire şi prin poezie, prin cântec şi prin cuvântul şoptit: „murim câte puţin dacă nu avem timp de-o sărătare „( În dulcea lună mai ) (3168)

mai 2006


%d bloggers like this: