~Constantin Stancu: Cartea şi dimineţile domnului

Miron Ţic simte că lumea ne atrage şi ne respinge totodată şi că e nevoie de memoria cea de toate zilele pentru a rezista presiunii pe care o exercită veşnicia asupra noastră.

Prin cartea “ SUFLETUL BOLNAV DE CARTE“ ( aici repetiţia pare necesară ), lansată în lume la Editura „AMURG SENTIMENTAL„– 2006, autorul adună, ca într-o toamnă bogată, eseurile despre scriitori care au lăsat urme în evul acesta marcat de tranziţii, căutări, eşecuri, dar şi bucuria victoriei vieţii în ciuda uitării.

Nicolae Rotaru în “ Cuvânt înainte “ denumeşte eseurile ca picături de suflet, adică scurte atingeri delicate ale realităţii cu sufletul poetului sau al scriitorului în căutarea lumii pierdute de la începuturi.

Miron Ţic abordează cu maturitate şi mult talent, cu dragoste şi uneori cu patimă, în ciuda unei anumite detaşări, cărţile scrise prin vreme de autorii care au iubit viaţa aşa cum le-a fost dată. El este critic din dragoste de carte, o dragoste care duce la boala mirifică a ieşirii din tipare, la căutarea acelui ceva care schimbă vieţi.

În cuvinte clare şi fraze adânci prin economia textelor citite, dar şi a ocaziilor de a scrie pur şi simplu despre cărţi, eseurile fixează oameni, fixează opere, fixează timpul trăirii sale şi a celorlalţi dincolo de căutările politice ale istoriei în mişcare. De la Dumitru Hurubă la Olga Ştefan, de la umor la fragilitatea poemului neatins de rugină, de la cărturarul Artur Silvestri la poeţi mai puţin cunoscuţi în lumea literară, Miron Ţic a scris mereu despre cărţi ca despre minuni în vremuri de pace şi de război, ca despre suflete în căutarea cuvintelor risipite prin vremuri.

Miron Ţic prinde esenţa unor scrisori cu miez de candoare, caută să privească în sine însăşi, să prindă taina visătorilor din lumea de astăzi sau inocenţa din zborul de fluturi.

Ca să parafrazăm pe eseist sunt imagini rânduite de petale, sau poate dimineţile Domnului, dar şi modele ale unor oameni care au lăsat semne şi peceţi în lume.

Autorul observă sensibilitatea unor personalităţi în epocă, scriind despre Sofia Vicoveanca ca despre femeia cu inima în palme, cea care se deschide lumii şi prin poezie cu sinceritate şi bucurie, punând în vers dulcele gust al cântecului şi delicateţea florilor în primăvară.

Poet şi el, Miron Ţic vede în poemele scrise de alţii esenţa vieţii, ca în eseul “ Străluciri de rouă “ când reţine despre Silvia Butnaru că din dragoste o femeie îşi ipotechează viaţa cu un sărut.

Dar scrierile acestea atrag atenţia şi asupra umorului de calitate pe care îl lansează în lume Dumitru Hurubă cu ale sale „Cronici TV“ din vremea zăpăciţilor de tranziţie, e o tuşă adusă erorilor noastre pe care trebuie să ni le asumăm.

Cartea tratează în secţiunea a doua viaţa scriitorului Nicolae Ţic, fratele eseistului, o scriere în oglindă despre viaţa scriitorului la români, faptul că indiferent de structura socială oamenii vor scrie folosind argumentele pe care vremurile le pun la dispoziţia lor, că, în adevăr, scrisul este o boală care îmbolnăveşte istoria, fără scriitori am fi mult mai săraci, deşi rămâne ca viitorul să poată aprecia dacă acele opere reflectă adevărul legat de timpul şi netimpul nostru.

Abordând viaţa unui romancier în vremuri dificile în această scriere de suflet, putem vedea că au existat copii care aveau în mâna dreaptă uneltele câmpului, iar în cea stângă o carte, că accesul la marile opere ale literaturii era unul dificil pentru cei umili şi că a existat o generaţia care s-a adunat cu toată energia spirituală pentru a se realiza în viaţă.

„Miroane, fiecare carte are viaţa ei, filozofia ei. Bucuria şi suferinţa ei. Pe toate, ca autor le-ai trăit din plin şi i-ai aşezat în pagini nemuritoare. După ce i-ai dat cărţii zborul în lume, a venit vremea să te desprinzi de pulberile ei şi să suferi un timp, după care să-ţi deschizi iar aripile în lumea scrisului. Din acel moment, trăieşti pentru o nouă carte. Alte vise îţi dau târcoale şi acel sfârşit înseamnă un alt început .“ E un fel de testament pe care fratele Nicolae îl lasă autorului, e un legământ care îl marchează şi e unul valabil pentru tinerii scriitori care vor trebuie să ştie că omul ceea ce învaţă cu adevărat, învaţă prin suferinţă.

De remarcat la Miron Ţic legătura cu acest pământ, fiecare scriere are indirect un mesaj despre familie, despre biserică, despre Dumnezeu, despre pădure, câmpul verde care atrage eternitatea, oameni care dau lumină prin scrisul lor, umorul care sparge barierele, copilul care are deja dorul pentru marile cărţi, apoi trebuie adăugat că toate cărţile au fost lansate în istorie de edituri din Ardeal, sau de editori care erau sau sunt scriitori, poeţi, călători prin patria cuvântului românesc şi care au scris ei însăşi despre toate acestea, ca despre un fulger care străbate pământul.

De remarcat efortul lui Miron Ţic de a face din drama românească o scurtă cronică despre posibilitatea ca noi, românii, să fim parcă alţii, mai buni şi puţin mai eterni, ieşind din tiparele pe care ni le croiră străinii.

Toamna, 2006


%d bloggers like this: