~Al. Florin Ţene: „Ochiul şi mâna“ de Dumitru Velea

Între eleganţa stilistică şi imaginaţia artistică

Între coperţile unei frumoase cărţi, Ochiul şi Mâna, Scrieri despre artă vol. I, (Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, £005, 344 p., 100 p. ilustraţii alb/ negru şi color), Dumitru Velea cuprinde în toată desfăşurarea lor spiritual-creativă zece artişti plastici, în majoritate din Valea Jiului, în mare parte, care au cunoscut conştiinţa minerească a lumii ca rană“: Ladislau Schmidt, Victor Sylvester, losif Tellmann, Ion Cârjoi şi mai tinerii loan Medruţ, Cristian Sergiu lanza, Ion Ba’rbu, Dom Roman, Ion Liciu şi foarte tânărul lonut Gabroveanu. în mijlocul cărţii este un eseu despre istoria şi arhitectura edificiului teatrului, Vieţile Clădirii Teatrului Dramatic „Ion D. Sîrbu“, teatru care a devenit, în perioada directoratului autorului, după cum se ştie, scenă a dialogului artistic continuu şi loc de desfăşurare a actului cultural ce încununează inima cu „bucuria spiritului“.

Eseurile lui Dumitru Velea îl înfăţişează în ipostaza de critic de’artă şi istoric al ideilor. Bizuindu-se pe o fundamentare estetică asupra artei, el face o investiţie hermeneutică în spectrul oncologic şi filosofic al artelor plastice şi, prin reflex, al artiştilor prezentaţi. Autorul se apleacă asupra filosofiei artei, uneori până la cea egipteană, pentru a pune aură lucrărilor plastice, în măsura în care acestea pot avea o relevantă filosofică, adică pot lumina din interior statutul spiri-tual-metafizic al existenţei. Dar, în acelaşi timp, cartea oferă câmp larg aserţiunilor privitoare la momentul istoric în care aceste opere s-au născut. Dar nu trebuie să înţelegem că Dumitru Velea vede arta plastică doar prin rama generaţiilor, până a ajunge acolo, inteligenţa sa execută nenumărate ceremonii de investigare şi interpretare, cu formulări aforistice, tangente cu filosofia, care prind memorabil gândul („Această înălţime a tuturor prăbuşirilor“; „Lumina gravează întunericul“). Cercetând opera artiştilor plastici, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al unei practici artistice. Distincţiile au stabilitate, disocierile dau la lumină un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului ascunde o înclinaţie bine strunită către ordinea intelectuală.

Privitor la momentul istoric, surprinde continua luptă de autonomie a artei, chiar viclenia acesteia de a triumfa în pofida cenzurii, birocraţiei şi inerţiei unui sistem politic şi a ilustrativismului solitidtat de ideologia comunistă. în acest context, pictorul Victor Sylvester îi apare ca retrăgându-se „tot mai mult în sine, lumea artei sale prezervându-se în adâncurile misterioase ale pictorului anahoret, protejat uneori şi expus de umilitatea sa“. Aceste frâne impuse de societatea de dinainte de ’89 nu puteau să nu-şi transmită ecourile în creaţia artistică. Care este natura acestor răsfrângeri? Cum se transformă şi se remodelează imaginarul colectiv, sistemul de semne produs de societate, într-un asemenea moment de presiune asupra libertăţilor de exprimare ale artelor? Cum este pregătită şi receptată, în lumea artiştilor plastici din Valea Jiului, zguduirea istorică, chiar atunci când, în aparenţă, această lume continuă să-şi dezvolte viziunea conform unei logici specifice, în relativă independenţă faţă de eveniment, dar subteran impusă? Sunt întrebări la care Dumitru Velea răspunde cu competenţă şi argumentativ, prin analiza amplă a operelor fiecărui artist.

Incursiunile şi biografia artiştilor, influenţa incontestabilă a acesteia asupra operelor de artă, fie pictură, caricatură, gravură, xilogravură, sculptură, sunt elemente determinante, asa cum autorul remarcă, în „construcţia lucrărilor personale“, de fapt, „bilet de liberă trecere“ spre „curţile vieţii cu mâna de aur“, cum s-a întâmplat cu sculptorul Ladislau Schmidt.

Dumitru Velea caută, analizează, compară, aduce în spontaneitate elemente, de pildă, ale mitologiei şi artei egiptene, sau decelează influenţa Bauhaus-ului german, pentru a contura „indiciile” evoluţiei artei din Vale. Pentru a le descoperi, face o secţiune în mai multe spaţii ale creaţiilor analizate, ajungând la confluenţa dintre traiectoria evolutivă specifică acestor arte şi dinamica socială din jurul minelor. Pornind de la Ion D. Sîrbu, determină elementele unei mitologii a minerilor şi adâncului şi, din aceasta perspectivă, judecă operele plastice, ca expresie a „lumii din adâncuri“, unde omul „se luptă cu întunericul ca la facerea lumii“, unde „sentimentul tragicului“ întotdeauna implică „spiritul dreptăţii şi al libertăţii“. Acestea sunt elemente predominante în reliefurile sibaso-reliefurile lui Ladislau Schmidt.

Semnificativă pentru obiectivitatea acestei cărţi este observaţia că „Arhitectura est-europeană din perioada comunismului „triumfător“ are un aer uniformizat, masiv şi triumfal şi, în pofida umanismului teoretizat, dezumanizat: omul, din individualitate şi personalitate, este strivit in’masă şi pierdut în colectivitate, tot astfel şi edificiul arhitectonic nu are individualitate şi personalitate (-..)“. Din acest unghi şi în acest context este privita întreaga producţie plastică, inclusiv cea monumentală (ca recreare a istoriei), din Valea Jiului.

În cazul pictorului Ion Cîrjoi se surprinde ca fundament mitologia şi cultura noastră populară, iar corolar, sacrul; la sculptorul loan Medruţ, recursul la istorie şi, în acelaşi timp, modernitatea. în scopul fixării în istorie a personajelor abordate de sculptor, Dumitru Velea recurge la documente, creaţii şi studii în domeniu: Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, a lui Edward Gibbon, ori chiar la piesele Decebal şi Pacea pământului vine să ceară, ale lui Eminescu. Referinţele eseistului au o mare diversitate, de la Jung la Hegel, de la critici de artă în domeniu la Biblie, sintetizându-se în solide temeiuri estetice. Velea concepe arta consolatoare omului în acest colţ de lume. Despre lucrările c’eramistului Cristian Sergiu lanza, conchide: „Privindu-le (…) nu le mai uiţi, altfel zis şi metaforic, simţi cum aripi îţi cresc şi uşor trec prin pereţii vasului de lut ce eşti, şi-ncepi să zbori odată cu ele. Fiindcă „ceva străin este sufletul pe acest pământ“ (Trakl). Fie să auzi, cu o clipă înainte, pe calea artei: Talitha cumi!“.

Criticul de artă Dumitru Velea plimbă cu voluptate gândul pe liniile imaginate de artiştii plastici şi nu-şi reprimă impulsul de a contempla re-con-structiv graţia mişcării în volume elegante, fie pentru a explica un detaliu, fie pentru a aduce similitudini din adâncul istoriei artelor. Sunt mai multe lucruri ce trebuie evidenţiate în acest volum, dar mă rezum la două: eleganţa stilistică, vizibilă în fraza expresivă, cu o incitantă cadenţă interioară, pe de o parte şi, pe de alta, imaginaţia artistică a criticului. Aici se vede şi mai limpede că Dumitru Velea e, funciar, un excelent eseist, dar şi un profund critic de artă, care divaghează inteligent în marginea pretextului artistic. Opera plastică e analizată, trecând uşor de la autonomia la eteronomia ei, şi invers. Cu adevărat savuroase, prin risipa de imaginaţie şi acumulări culturale, prin supleţea omologiilor, sunt acele fragmente în care Dumitru Velea mută accentul de la artisticita-tea lucrărilor plastice la ideologie, inclusiv culturală, prin extrem de subtile sociolecturi. El face o strălucită demonstraţie de comprehensiune a resurselor hermeneutice ale artelor plastice. Pe lângă caracteristica dominantă a cărţii, aceea de eseu bine structurat şi „cioplit“ în „granitul“ cunoştinţelor enciclopedice ale autorului, se află metafora ca instrumente de prezentare a operelor. Să nu uităm că Dumitru Velea este şi un strălucit poet al adâncurilor înţelesuri filosofice.

Lucrarea Ochiul şi mâna a lui Dumitru Velea este o amplă cercetare asupra fenomenului artei plastice din Valea Jiului (necesară studenţilor şi cercetătorilor din domeniu), a artiştilor care prin operele lor au ilustrat oameni, fapte si sentimente „aprinse“ la „flacăra“ cărbunelui, extras cu sudoare si sânge din inima munţilor. Sensul contemporaneilăţii artei cu evenimentul istoric e reperat într-un număr de realizări reprezentative pentru o viziune mitică. Dumitru Velea vede în lectura imaginală a momentului istoric o structurare în jurul a două mari simboluri – lumina şi întunericul – angajate într-un fel de înscenare dramatică…

Viziunea critică e nuanţată, fiecărui artist plastic abordat (toţi fiind cunoscuţi de autor şi chiar prieten cu unii) îi sunt prezentate datele biobibliografice în corelare cu opera şi tendinţa de emblematizare a acesteia. Manifestările artistului în contact cu societatea şi răsfrângerea acesteia asupra simbolismului operelor, în perspectivă mitică, sunt elemente esenţiale ale prezentei cărţi de excepţie, luminată de raţiune, talent şi însufleţită de puterile sentimentului.

AL. FLORIN ŢENE

Advertisements

%d bloggers like this: