~Al. Florin Ţene: Ion Cristofor – “Francofonie şi Dialog”

Polivalenţa cărţii „Franco fonie şi dialog“ de Ion Cristofor, Editura „Napoca-Star“, 2006, provine de la propunerea mai multor forme de înregistrare a actului critic şi de creaţie, ca dialog al culturilor, în contextul acesta, cel francofon, necesitatea indispensabilă a comunicării. Prezenţa caracteristică provine şi de la modalitatea de abordare a temelor propuse, cerute de opera la care se face referinţă, de întâlnirile spirituale ale autorului cu diferite personalităţi culturale din spaţiul francofon, concretizate în expozeuri despre cărţi, autori, spaţii geografice, interviuri şi relatări din călătoriile acestuia la Nisa şi la Ville-neuve-lez-Avignon, un orăşel din sudul Franţei. Lucrarea fiind, din acest punct de vedere, un panopticum de tip mozaic, dar în nuanţe apropiate, sau de tip vitraliu, având o temă centrală: cunoaşterea scriitorilor şi a operelor lor din spaţiul francofon.

Pentru cei care nu cunosc în amănunţime personalitatea lui Ion Cristofor redau, pe scurt, câteva date bio-bibliografice. Ion Cristofor este pseudonimul lui loan Cristofor Filipaş, născut la 22 aprilie 1952, în comuna Greaca, jud. Cluj. A absolvit facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1976), luând doctoratul în filologie (2001). A fost redactor la „Echinox“, „Tribuna“, redactor asociat la „Bucovina literară“, secretar de redacţie al revistei „Cetatea culturală”. A semnat cinci cărţi de poezie, publicate în perioada 1982, 2004, multe cărţi de istorie literară şi interviuri, în special, despre exilul românesc. Este colaborator la „Dicţionarul scriitorilor români“, voi. I-IV, „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români“ şi „Dicţionarul general al literaturii române“ (sub egida „Academiei Române, 2004).

Este un subtil conducător din Takashi Arima, Philippe Jones, Paul Emond, Alain Petre, Alain Jadot, Liliane Wouters, Jean Louvet etc. A realizat o antologie

Cartea de care vorbim este structurată în trei capitole, distincte: „Cuvânt înainte“, semnat de autor; I – „Note critice“; II – „Interviuri“ şi III – „Călătorii“, toate având rolul informativ, analitic, comparatist, de identificare şi dialog, fiind, mai cu seamă, pentru cititorul român contemporan, un mod de a ne introduce în spaţiul cultural francofon.

O particularitate a „notelor critice“, „interviurilor“ şi a „călătoriilor“ este fineţea, nobleţea frazei care curge limpede, conturând cu date, analogii şi fapte, adevărate portrete ale autorilor abordaţi, ca: Virgil Tănase, Sylviane Roche (scriitoare elveţiană), Gilles Henault, Eloi de Grandmond, Dominigue Daguet, Alexandre

Aprimoz, Pascale Tison, Yves Namur, Eric Durnez, Marily le Nir, Daniel Juanqua, Adriano Marchetti şi mulţi alţii.

O altă distincţie legată de tiparul stilistic al frazei o constituie podoaba metaforică, pe care o găsim şi în titlurile articolelor („Cartea unui personaj“; „Un cânt solar“; „Pascale Tison şi metamorfozele memoriei“; „Gaston Miron – poetul „alienării“ delirante“ etc).

Cu discreţie, autorul ne introduce în viaţa şi opera scriitorilor francofoni, iar uneori, cu afecţiune, cum este cazul lui Nicholas Catanoy, „poet originar din România, care a debutat la New York cu un volum quadrilingv, Nice et nune (1968, scris în engleză, franceză, română, spaniolă), cu o prefaţă în limba franceză, semnată de Vintilă Hori a“.

Ion Cristofor încearcă şi reuşeşte să abordeze experienţele, zbaterile scriitorilor francofoni de a recrea „spaţiul“ de exprimare în poezie, proză şi dramaturgie, chiar încercările de a transpune în vers ideile constructivismului din arte plastice (vezi: spectacolul metaforic al cotidianului şi experienţele poeziei din Quebec).

Într-un spaţiu de interferenţe, cum este cel francofon, ideile, experienţele şi atitudinile, uneori, avangardiste, spiritul critic de la înălţimea doctrinei artistice fac loc afirmării mai decise a spiritului novator, receptiv la multiplele lui nuanţe. Acest fapt este subliniat de autor: „Cei care au preluat şi în Quebec cuceririle şcolii suprarealiste au fost pictorii, ei fiind primii care au lansat polemici, introducând în atmosfera artistică a epocii fermenţii revoltei şi contestări.“

Interviurile din a doua parte a cărţii, construiesc cu acribia curiozităţii spaţiul artistic şi universitar din ţara noastră, unde un numitor comun ne conduce spre concluzia: „Menirea scriitorului este a deschide noi perspective, de a vedea lumea aşa cum e ea, refuzând să se refugieze în turnul să de fildeş“.

Studiile din această lucrare (scrisă cu inima şi gândită cu inteligenţa filologului), publicate anterior în revista „Tribuna“, în perioada 1990-1999, o parte din ele inedite, ne redescoperă în Ion Cristofor un cercetător avizat şi analitic, cu afinităţi nelimitate pentru patria literelor din interiorul limbii franceze. Iar cele trei reportaje din capitolul „Călătorii“ sunt o evadare spre regăsirea sinelui sau sunt reverberaţii în matricea universalităţii prin specificul francofon, reverberaţii care mă conduc să-i dau crezare lui Ovidiu, marele poet european din zorii mileniului întâi, care spunea în „Ars amandi“: „Candida pax hom-ines, trux decet ina feras“.


%d bloggers like this: