~Al. Florin Ţene: Cele şapte lecţii ale lui Artur Silvestri despre „originism“ sau Investigaţiile „identificării de drum“

O sinteză, rareori întâlnită, dintre îmbinarea cercetării fenomenului, din unghiul manifestării lui originare, cu interpretarea filozofică a fondului pe care acesta îl presupune, o găsim în superba carte semnată de dr. Artur Silvestri, intitulată simtomatic „Semne şi peceţi“, Editura „Carpathia Press“ – 2005.

Structurată în şapte capitole: «Ce este „originismul“?»; „Fabula Căii Singuratice“; „Dincolo de patologia neîncrederii“; „Revolta fondului consumat“; „O ipoteză de autohtonism literar“; „Eminescianitatea“ şi „Postfaţă: Cuvinte împotriva mandarinilor“, cartea cuprinde, aşa cum specifică autorul în „Notă asupra ediţiei“, studii publicate cu „mai bine de douăzeci de ani“ în urmă, în „Revista Română“ şi în „Luceafărul“.

Explicaţia a ce se înţelege prin „originism“, autorul o abordează prin exemplificări plastice, vorbind despre strania frescă de Benezzo-Gozzali „Cortegiul regilor magi“, pictată în Palatul Riccardi, din Florenţa, ce explică „o cu totul altă desfăşurare a Momentului Aşteptării mesianice“ în care se disting „chipurile unor componenţi ai familiei de Medici, ale lui Vlad Ţepeş şi Matei Corvin“. Această frescă cuprinde în ea ceva abscons, neamuri şi semne misterioase, întrucât reclamă, cum recunoaşte şi autorul, „o citire cu îndreptarul codului sub-lunar“.

După bogate şi pertinente exemplificări cu profunde analize isiorico-filosofice Artur Silvestri ajunge la concluzia că „Uneori, dar nu obligatoriu, necesitatea recapitulării întregului apare fără a-i putea explica motivaţia. Acesta este originismul. El exprimă, atât cât putem înţelege, dorinţa de a face evidentă „diferenţa“ şi, deci, efortul de a stabili identitatea colectivă atât cât este ea manifestă.“

Artur Silvestri nu vede însă cultura doar prin rama generalităţilor, a arhetipului, căci până a ajunge la o „istorie culturală apocrifă“ din Bizanţul paralel, inteligenţa sa se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări profund filosofice, cu sclipiri aforistice, care prind memorabil esenţa gândului.

Vorbind despre spaţiul necontaminat şi punând în paralelitatea oglinzilor tradiţia bizantină cu cea din Occident, autorul ajunge la concluzia, deloc incertă, că ne aflăm într-o lume ce se defineşte nu prin „Urbi et Orbi“, ci „mai potrivită formulare ce depăşeşte timpul instinct, în „Orbi per Urbem“, adică „vorbind universului prin limba de acasă, prin spiritul locului“.

Artur Silvestri face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filozofic al „spiritului creol“, ajungând la concluzia continuităţii construcţiei pe temeliile etapelor anterioare. Exemplificând cu balada Meşterului Manole. Concluzionând, că „El (creolul n.n.) rămâne a exemplifica drama vocaţiei amânate fără termen şi a talentului risipit fără rost ori depus in forme prea de tot mărunte faţă de anvergura operei ce ar fi putut să fie şi n-a fost“. Distincţiile, disocierile subtile, asemănările, dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului ascunde o înclinaţie bine strunită către filozofia mitului, care „se aşază de la sine in creaţie“.

Aparenta complexitate a textelor, prin încărcătura informaţiei, conduce spre clarificarea, ca o formă de ordine intelectuală. Istoria, analizată ca formă a străvechimii, vizibilă, dar şi tainică îl aşază pe Artur Silvestri ca deţinător al sensurilor multiple al cuvintelor, dar şi un analizator profund al timpului colectiv. Pătrunderea în istorie profund interpretativă cu uneltele filosofiei înseamnă că autorul acestei cărţi are stil. Stilul unor epoci investigate. Dar „le style c’est l’homme meme“. Aşadar, autorul poate să afirme adevăruri prin interpretarea unor evenimente pe bază de documente, dar şi prin miturile ajunse până la noi. Astfel, călătoria sa în timpul istoric devine „stilul“ călătoriei, şi, prin aceasta, înţelegem o personalitate sau o epocă.

Talentul exprimării este suficient pentru ca excursul să devină incitant. Deplasarea interesului de la „original“ prin „originar“ nu are doar o raţiune pur interpretativ-filozofică, dar exprimă metamorfoza unei categorii de „substanţă nouă“, şi unul spiritual, indicând o ipoteză despre „principiile ortogenezei“.

Temele abordate în cele şapte eseuri îl conduc pe autor la o precizie a argumentelor de necontestat. Ele seduc prin felul cum se articulează ipotezele şi prin aspectul clar de construcţie închegată, chiar dacă temele sunt diacronice şi, întrucâtva de „identificare la Drum“, iluminând, pe dinăuntru, epoci, mituri, chiar „spaţiul timpului închis“ pentru a ne afla secretul vieţii, ca învoială cu Cosmosul.

Această carte este o sinteză exemplară de filozofie a istoriei, de instrucţie întru Neamuri, cu Joc şl Istorie, fiind, deopotrivă, prilej de încântare şi de iluminare culturală.


%d bloggers like this: