~Aurel Rău: Florin Piersic

Recent, magnificul actor Florin Piersic ne-a trimis o scrisoare, cuprinzând articolul publicat de scriitorul Aurel Rău, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani a maestrului, precum şi două fotografii, pentru a fi publicate în revista noastră. Ne-a bucurat gestul Domniei-sale (cu care ţinem o permanentă legătură) şi pentru faptul că una dintre fotografii a fost însoţită de textul: „Dragă Sabin, te îmbrăţişez şi te felicit pentru excepţionala revistă pe care o editezi! Eşti mare!“.

Însoţim această pagină şi cu umilele noastre însemnări despre maestru …

Sabin Bodea

____________________________________

FLORIN PIERSIC… ALESUL DE DUMNEZEU SĂ NE REPREZINTE

Fiecare popor se identifică prin fiii şi fiicele sale, care, prin talentul şi strădania lor, au lăsat un semn, unul deosebit, adică, de ţinut minte. Florin Piersic este unul dintre acei care îţi fură clipele, minutele şi orele pentru a te trece veacul, făcându-te mai bun, mai drept, adică, mai OM. Pentru că, printre milioanele şi milioanele lui de cuvinte, nu uită să strecoare o pildă, a lui sau a altora, care te face „să te opreşti“ sau „să te porneşti“, cum spunea un auditor într-o zi şi într-un loc ce nu le pomenim aici. Pentru că degeaba ne strofocăm în figuri stilistice şi oratorice, dacă nu mişcăm, câtuşi de puţin, obtuzitatea unora, grăuntele sau muntele de răutate al altora, arătând că Omul e dator faţă de el şi faţă de dumnezeire să fie mai bun pentru el şi pentru noi, cei incluşi în civilizaţia europeană şi mondială.

Florin Piersic este unul dintre acei care te fac să crezi şi să trăieşti ideea că nu e totul pierdut, că mai avem o şansă, aceea de a ieşi din mocirla vieţii spre a ne ridica pe un podium care ne dă statutul de adevăraţi Oameni.

Când zic Florin Piersic, mă bucur că sunt român, aşa cum mă bucur de reuşita şi monumentalitatea oricărei lucrări de esenţă Divină şi-mi şterg lacrimile de fericire cu batista inimii şi gândirii mele de trăitor al acestei vremi, şi care, la rându-mi, am un ochi trimis dincolo de dimensiunea clipei prin cuvântul scris, al meu sau al celor ce-i pun în pagină.

Mă bucur, de asemenea, că eu, copilul acela cât „un cucuruz mai mare“, venit din satul de şes Şomoşcheş, am ajuns să fac parte dintre acei – mulţi, desigur – pe care magnificul Florin Piersic i-a observat şi i-a pus lângă inima lui.

Mă opresc aici pentru că nu mi-ar ajunge toate cuvintele limbii române (mă gândesc la cele alese…) şi ale tuturor limbilor pământene să vorbesc despre Actorul şi Omul Florin Piersic, nemuritorul, magnificul, genialul şi … alesul de Dumnezeu să ne reprezinte ca ţară şi popor, aici şi oriunde, acum şi în eternitate.

FLORIN PIERSIC – O PREZENŢĂ VIE

Florin Piersic este o prezenţă vie, nu numai în lumea artistică, în toate sferele vieţii publice, o forţă sufletească proaspătă, care ne face pe noi toţi, ceilalţi, bătrâni. Nimănui altuia din regii imaginii nu-i reuşeşte această performanţă la un grad atât de înalt, de să te trezeşti, când să-i faci un buchet din cuvinte, cavaler nu trac, ci luptând cu un trac…

Un buchet, dintr-odată în cercul admiratorilor, când el împlineşte 70 de ani.

Eşti cum te-ai hazarda să-i prinzi, într-o plasă de prins fluturi, vântul sau să cari soarele în casă cu năzdrăvanul din Humuleşti. Spiritul acesta inventiv, fugindu-ţi de fiecare dată, din cătare, ca norii din mintea lui Polonius, în mereu altă roi-re, după o lege din anticul Proteu. Reuşind să fie când Pintea Viteazul, când ofiţerul zvelt din Coana Chiriţa, când Chicoş Rostogan şi fascinantu-i şcolar, când Tudor din Vladimiri, ori junele-prim din Gaiţele, când un dăruit cântecului, în „Jocul de-a vacanţa“, când scriitorul din „Visul unei nopţi de iarnă“, când un căpitan al Viteazului Mihai – o întreagă răsfoire a fabulosului românesc. De care se vindecă tot atunci, printr-o raită în literatura universală contemporană, cu „Oameni şi şoareci“, „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, „Dulcea pasăre a tinereţii“, „Per Gynt“, ca să te opreşti doar la câteva exemple, pentru a putea număra cu el până la peste 40, numai rolurile în arta filmului. Încât fără să stea pe gânduri, într-o anchetă sociologică, spectatorii, prezumaţi 17 milioane, despre care moderatorul, într-o emisiune TV, va spune: „din cauza lor eu sunt cel ce sunt“, să exclame în cor, în anul de graţie 2005: „cel mai bun!“…

Se vindecă şi nu prea, cu această ivire pe pământ de chipuri mişcate, legate, care şi l-a făcut într-un mod atât de ferm aliat, într-o bibliotecă din Alexandria virtuală. Când un blestem milenar, ca dătătorii de viaţă în trama făcăturii care-i piesa de teatru să fie cu totul sau nimic pentru o singură clipă, îl mai pândeşte cel mult pe Hamlet tatăl, nu şi pe prinţul Danemarcei. O atât de rară şansă: toate vârstele, pe care le-ai ilustrat glorios, şi pe care le invoci, cu felurite prilejuri, bunăoară în dialoguri cu alţi confraţi – tânăr Făt-Frumos, bărbat cu flintă la brâu, omorând în galop cai dragi, bărbos cu tuleiele vraişte, prinţ şi cerşetor social, ingeniozitate şi spontaneitate, autenticitate, forţă, umor, duioşie, trăire ardentă – aruncându-te, din urmă, într-un iureş de voie bună, dar şi într-o derută, de parcă s-ar recita din Blaga: „ies vârstele şi-mi pun pe cap aureole de cenuşă“.

Parcă s-ar recita, fiindcă şi aici, în arta spunerii versurilor, sufletul său găseşte resursele unei iluminări venind din adâncimi, în relaţie cu un eu individual, al cui le-a scris, cu o întreagă atmosferă de timp, de epoci. Poeţi români şi străini, pe care-i ştie pe dinafară şi pe dinăuntru. O categorie de autori pentru care este mereu de pledat, chiar dacă ar fi să facem cu spusa unei preotese a versului nord-americană, Emilly Dickynson, din versurile: „De număr, socotesc întâi poeţii, / Pe urmă soarele şi vara / Iar după vară, cerul – / Şi asta ar fi tot.“ Asta, ca să nu uităm că teatrul a fost cândva doar iambi şi dactili. De o favoare aparte bucurându-se un poem de Vladimir Maiakovski: „Scrisoare din Paris… despre esenţa dragostei“, recitat de mai multe ori, în traducerea mea. I-am spus cândva, sărbătoritului de azi, când i-am reproşat că după enunţarea titlului nu denunţase şi numele tălmaciului, că rimele eu le-am făcut, mi le datorează, potcoavele din care armăsarii frazării şi scandării, nişte nebuni frumoşi, scot, pe româneşte, scânteile lor de foc. Prilej să ne amintim că viaţa ne-a potrivit odată, în ceasuri de început, vecini de clase, într-un acelaşi liceu clujean. Eu într-a şaptea, iar el, parcă, într-a doua. Distanţă în ani, care, acum, îi prinde bine când se preface a se-ntrista pe seama trecerii vremii. Şi când de pe o creangă de mai de sus îi întind eu mâna, şi-l îndemn să cuteze – vom serba mereu o cifră cu 0 şi cu 5, amândoi.

Îl văd şi în alte împrejurări. Printr-o noapte, într-un tren în care mă întorc spre Ardeal din Moldova, şi în compartimentul neluminat, de clasa întâi, îl recunosc în fulgerările becurilor unei gări; este cu soţia lui, cea dintâi, şi un copil mic, azi concurenţa lui la glorie prin nume, în teatru şi film; căruia îi suprave-ghează preocupaţi, soţi tineri, amândoi, somnul, cu devoţiuni dintr-o icoană cu tema Fugii în Egipt. După cum îl învălui şi într-o invidie, pentru faptul că în Israel, ţara sfântă, în care nu s-a nimerit să pot merge niciodată, a călătorit, în turnee, în care este un idol, de vreo 30 de ori. Cum el, harul lui de vremi mari, schimbă uşor instrumentele muzicale la care cântă, odată precizează ceva tot nostim, din autobiografie, singur demitizând, pe sea-ma acestor atât de pline de noroc adânciri într-o literatură de drumeţie – că într-un rând (o idee a lui!) a reuşit să fie, prin locuri de Fericiri, de Emaus, de Iordan, dimpreună cu tustrele soţii pe care în viaţă bunul Dumnezeu i le-a dat. Dar îl văd şi pe o stradă în pantă care s-ar putea să-i ia numele şi să şi-l facă al ei. Spre această stradă pe care el acum, între alergări felurite locuieşte, eu am privit, dintr-o casă învecinată, de la masa mea de scris, în Cluj, timp de 15 ani, lângă un curs de apă. Ci să-l strămut, pe acest mare îndrăgit, într-un alt videoclip, în lacul sărat, fostă sa-lină romană, rai de descinderi văratice peripatetice şi terapeutice învecinate – staţiunea termală naturală Cojocna.

Îl descopăr aici de câteva ori, prin ani, ca pe un spirit al locului. În mijlocul arenei de apă rotunde, cu vocea lui inconfundabilă şi amplificată de dealurile pâlnie, ca versurile unui Eschil la Epidavros, cu doi-trei înotători în preajmă, de fapt plutitori, care devin cu atât mai părelnici, şi drept auditoriu mai mare toată fauna umană venită la cură, bărbaţi cu păr alb şi femei cu coafuri roşii, copii sugari în colaci de plastic, adolescente bronzate şi ajustate în polizoare de fitness, unele nud, grăsani ori firavi, care râd zgomotos, înşiraţi pe gradenele de scânduri şi iarbă, electrocutaţi. Pe care-i scaldă, fără discriminări, în aceeaşi prietenie. Are o anecdotă nouă, o amintire de la o filmare, o glumă savuroasă, nedecoltată, un schimb de replici cu un instrumentist de la Operă, descins şi el să se împărtăşească din dania vea-curilor, lichidă, iodată. Într-un asemenea context, se nimereşte să-mi fac şi eu apariţia pentru o strecurare discretă în cazanul călduţ, respectiv să întrerup un spectacol cu public, ritualic, de familie. El mă observă, ca pe un întârziat la un spectacol, îmi face un semn cu mâna cordial, cum m-ar ierta, apoi îmi pronunţă cu voce tare, cu ne-ndurare, numele, le cere tuturor, parcă într-o sală de teatru, să mă aplaude, ceea ce se şi întâmplă. De fapt, lacul întreg este o scenă, ca adesea într-o întreagă distribuţie, cu singur el.

Contaminat de modul său „concis“, mă simt, iată, numai freamăt pentru pe potriva gloriei lui, înflorat „La Mulţi Ani!“. Ar fi fost binevenit, ar fi bine un mic stagiu din exemplul tinereţii eminesciene, de sufleor, în care din cuşca deschisă în dreptul cortinei ridicate ai ca-n palmă, în faţă, sufletul fără a marca trucurile unor Millo sau Pascale, principiul lor. Din chiar momentul în care este pe cale de a fi spusă replica „Nu este nebun, decât dinspre nord-nord-vest“. Situaţie când, indiferent de epoci, actorii sunt „cei mai buni din lume, fie jucând tragedie, fie în comedie, piese istorice, trist-pastorale, pastorale comice, pastorale-istorice, tragico-istorice, piese ce respectă reguli şi poeme libere“, „neîntrecuţi“. Cu lumea lor colorată, debordantă. Dar te salvează con-vingerea că, dincolo de mijloace, specific, modul de a-ţi pune la bătaie viaţa pe un jertfelnic de frumuseţe este unul şi acelaşi, pentru ca, a ne întoarce încă o dată la poezie, lumea să vadă iar şi iar cum, subiect atât de la cinste şi în grădire, care ne are azi oaspeţi, cu Eros „răsare prin lauda grădinii de îngeri“, „din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum“.

Ca printr-un fum, ţi se perindă prin faţa ochilor o secvenţă din filmul cu haiducul ardelean Pintea, în cântec cu ceva din motivele, metafizica Mioriţei. În care să nu uiţi şi regia. De pe stâncă, eroul popular, de baladă, precedat, urmat de ortacii săi, sare din încercuirea fatală, căzând prin aer, prin nori, cum ar urca, mai-mai să le vezi prinse de umeri aripile de lemn ale zidarilor pedepsiţi pentru o altă minune, din Argeş. Râsul, chiotul de acolo sunt dacice, mergeri la zeu, ale sufletului privindu-şi trupul una ca zăpada, iar tinereţea este fără bătrâneţe, fiindcă în relaţie cu un inanalizabil, unui har, pentru care te naşti şi treci pe pământ o singură dată.

Deplin justificat, astfel, un narcisism tandru. Şi încă o dată despre o grădină. De voie bună, de uitare de sine, cu poate, crengi, numai fructe de aur. Să le spunem „piersicile lui Florin“.

AUREL RĂU

Advertisements

%d bloggers like this: