~Pr. Eugen Goia: Nicolaus Olahus – Românul (1493-1568)

– Mare european al veacului al XVI-lea –

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi-a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Se naşte la Sibiu, la 10 ianuarie 1493. A studiat la Sibiu şi Oradea. Fiind de viţă domnească, este chemat „paj“ la curtea regelui Vladislav. Îl găsim în funcţii nobile şi bisericeşti. Secretar episcopal este hirotonisit preot şi e numit canonic de Strigonium. Ajunge secretar al regelui Ludovic al II-lea. În 1542 este chemat la curtea regelui Ferdinand I şi numit episcop la Zagreb, iar peste un an este numit episcop de Agria. În 1553, este numit arhiepiscop de Strigonium şi mitropolit primat al Ungariei, iar în 1562 este numit regent al Ungariei. Acum se află pe culmea puterii politice şi bisericeşti a Ungariei.

Istoricii Ioan Lupaş şi Onisifor Ghibu îl numesc pe Nicolaus Olahus „primul umanist adevărat de origine română“. Prin această denumire se înţeleg mai multe lucruri. Cunoaşterea temeinică a celor două limbi clasice, latina şi greaca. Mai cunoştea maghiara, germana, franceza, turca şi română. N-a scris nimic în româneşte, dar nici în ungureşte, ci întotdeauna în latină şi greacă.

Legăturile cu umaniştii vremii, printre care şi Erasmus de Rotterdam, prinţul umaniştilor, cu care a purtat o bogată corespondenţă, însuşindu-şi idealurile unei culturi clasice. Cei mai mari savanţi ai timpului aveau păreri excelente despre Nicolaus Olahus, atribuindu-se denumirea de „mare savant şi un mare european al veacului al XVI-lea“. Avea dragoste pentru cultura şi pentru gândirea clasicilor elino-latini, cultivarea stilului frumos şi elegant. Idealul lui Nicolaus Olahus era frumosul şi binele, cu atribute ale Divinităţii, şi fericirea ce se putea obţine prin aceste virtuţi. Toţi marii umanişti ai vremii sale iubeau cultura clasică, toţi erau oameni ai bibliotecilor.

Bibliografia operelor sale cuprinde 12 titluri, toate în latină. Un Tratat de Alchimie (Frankfurt, 1525), Principiile religiei creştine catolice (Viena, 1560), Catehism (Tyrnavia, 1560), Istoricul şi diplomatul (Bruxelles, 1536), etc. Opera sa poetică a fost publicată în anul 1906, la 338 de ani de la moartea sa (Carmina Nicolai Olahi, poezii; publicate la Budapesta şi Lipsca). Din tot ce a scris, se poate alcătui scheletul unui portret al acestui român, care a strălucit în Europa primei jumătăţi de veac al XVI-lea.

Ca Arhiepiscop primat de Strigonium (1553) şi apoi regent (1562), devine cel mai important luptător împotriva reformei în Ungaria. Ioan Lupaş zice că era „prigonitor al lutheranismului“ din Ungaria şi Transil-vania, care le-a ars cărţile public şi i-a degradat şi alungat. În cartea sa, Hungaria, Olahus ne va lăsa o adevărată cronică despre etnogeneza comună a poporului român din toate ţările, inclusiv ca şi despre ceea ce îi caracterizează specific pe locuitorii tuturor provinciilor.

Iată doar câteva aprecieri:

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n-ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“.

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate şi uzurpate fără milă de vremelnicii stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l-au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi-a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă şi furată cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi-a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s-au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Câte insule greceşti nu sunt poleite cu averea străbunilor noştri? Cât din Muntele Athos nu e şi Valahie şi Moldavie? Câte candelabre şi cădelniţe bătute cu diamante am suit noi, românii, pe cerul Europei şi al Asiei?

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolau Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi va fi înmormântat la Tyrnavia.

Omul politic, diplomatul, ecleziastul cu vederi progresiste, istoricul şi poetul Nicolaus Olahus nu şi-a uitat niciodată obârşia sa.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi-a ascuns ori-ginea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Noi, românii, va trebui întotdeauna să ne mândrim cu Nicolaus Olahus, cel cu care am intrat în Europa secolului al XVI-lea. Numele lui va rămâne înscris cu cinste în istoriografia românească.

Să-i fie memoria binecuvântată!

Câmpeni

Bibliografie selectivă

1. I. Lupaş: Doi umanişti români în secolul al XVI-lea, Analele Academiei, Cluj, 1926.

2. Onisifor Ghibu: Din istoria dictaturii româneşti, Analele Academiei Române, Bucureşti, 1916.

3. Ştefan Bezdechi: Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Gorj, 1939.

4. I. Firu şi Corneliu Albu: Umanistul Nicolaus Olahus, Bucureşti, 1974.

5. Al. Piru: Nicolaus Olahus în istoria li-teraturii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

6. Dicţionar enciclopedic român: Nicolaus Olahus, Editura Politică, Bucureşti, 1965.

7. Mitropolitul Antonie Plămădeală, dascăl de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1980.

EUGEN GOIA

Advertisements

%d bloggers like this: