~Monica Mureşan – „Gânditor de ocazie“ – Interviu cu poeta Claudia Voiculescu

Pe poeta Claudia Voiculescu (care a semnat şi Claudia Ilie) am reîntâlnit-o de curând, cu ocazia apariţiei şi lansării la Muzeul Literaturii Române a celei de-a 5-a carte a sa, intitulată „Şansa suferinţei”/Editura Muzeul Litera-turii Române, Bucureşti, 2006. Şi pentru că pentru coperta a 2-a am văzut că a ales un fragment dintr-o poezie cu un titlu ceva mai apare – „N-am ştiut“ -, şi apoi am observat că volumul se termină, culmea!, cu „Să te ştiu“, am dorit să aflu şi eu mai multe despre ce nu a ştiut şi ar vrea, ar trebui să… ştie autoarea. Mai trebuie să remarc faptul că a purta un dialog cu aceasta înseamnă aproape… un ocol al pământului sub formă „instant“ – numai cine nu o cunoaşte nu ştie cât de vaste îi sunt cunoştinţele din aproape orice domeniu şi cât de incitantă şi fermecătoare este conversaţia cu această doamnă:

1/ După ce ţi-am citit ultima carte de versuri, am revenit asupra primului tău volum, „Ron-delul orei fermecate“, apărut la Editura INSERT, Bucureşti, 1994. Între acestea, ai mai publicat „Nimic pentru vamă”/Editura Helicon, Timişoara, 1997 şi „Arzând anotimpuri“ la aceeaşi editură, în 1998. Intervalul între cărţi e o asceză intelectuală voită?

CV: Intervalul între cărţi poate fi socotit o asceză – la mine, cel puţin! -. Dar sunt şi alte cauze. Gândeşte-te că, în primul rând, eu am publicat la 45 de ani prima mea carte. Până atunci am risipit sporadic prin reviste, de la vârsta de 18 ani. Şi pot spune că am publicat în revistele importante de la noi. În rest, se ştie că azi e foarte greu să publici dacă n-ai bani…

2/ Ce crezi, are experienţa un rol pentru scriitor?

CV: Experienţa are un rol covârşitor pentru scriitor. Orice fel de experienţă. E mult de spus aici… dar răspunsul e ăsta.

3/ Pentru că simt că a intervenit o schimbare, te rog, aşadar, să delimitezi livresc şi biografic în universul tău poetic.

CV: Dragă Monica, eu m-am născut la ţară, într-o regiune foarte pitorească, între Neajlov şi Argeş. Acolo am trăit până la 15 ani; după aceea, venind în Bucureşti, viaţa mi s-a părut extrem de complicată, oamenii – alunecoşi şi, peste toate, mult, mult zgomot! Poate că lucrul acesta face ca oamenii să nu audă şi să nu se înţeleagă dintr-o dată… Ca să fiu sinceră, acolo, în comuna mea, s-a întâmplat miracolul poeziei. Poate părea deja prea mult – în opinia tinerilor de azi -, dar acolo şi atunci am citit extrem de mult. Închipuie-ţi că la vârsta aceea am citit Iliada şi Odiseea, De rerum natura, Ana Karenina, Un cuib de nobili, Coliba Unchiului Tom, Femei celebre din lumea antică, Divina Comedie… şi câte alte minunăţii! Poezia a venit tainic… tainic… Închipuie-ţi că scriu de la 8 ani… Atunci însăilam versuri în stil grav, cu iz folcloric. Mă îndrăgostisem de Coşbuc, Anton Pann, Al. Sihleanu şi Depărăţeanu (ce păcat că nu mai am această ultimă carte!) şi, apoi, a venit Eminescu. Învăţasem Luceafărul pe când aveam 12 ani şi l-am recitat în faţa întregii clase şi a profesorului meu de română, dl. Vladimir Oprea, care mă urmărea cu cartea în mână. Pentru isprava asta, prima notă la română pentru mine în anul următor a fost 10 – treceam în clasa a VI-a. Pe urmă, au venit poeţii francezi. Ei, atunci l-am iubit pe Baudelaire enorm şi plângeam în grădină – fără ca să mă vadă cineva -, de toate nefericirile şi tristeţile sale, ale lui Eminescu, Lenau .. I-am iubit şi pe Gautier, pe Rilke etc. … etc.

MM: … şi eu citeam pe ascuns cărţi la lumânare…

CV: … Apoi m-a impresionat muzica… Ştiu că pusesem stăpânire pe căştile radioului şi tot ascultam, atunci când mă înduram să las cititul atâtor cărţi. Mi-aduc aminte că eram o problemă pentru biata mama, care mă chema la masă tocmai când lectura era mai în toi… Mă ascundeam bine de tot în fânar sau în fundul grădinii, sub buturuga unui măceş enorm… Nimeni nu-şi închipuia că-mi făcusem tocmai acolo o ascunzătoare unde puteam citi nestingherită. Şi era linişte… linişte… era un anume cântec al naturii: zumzetul albinelor, cântecul greierilor, cântecul unor gâze numite cosaşi. Eh! Stam uneori pierdută şi ascultam această muzică pe care n-a egalat-o nimeni şi nimic… De aici a început marea mea iubire pentru muzică, de atunci e o continuă şi teribilă fascinaţie pentru mine această taină care e muzica… E mult de spus, poate fi interminabilă povestea asta… şi mai e ceva, o altă taină. Noi trebuie să căutăm adânc cine au fost înaintaşii noştri. Sunt absolut sigură că au fost nişte oameni cu o sensibilitate aparte, cu un gust estetic dezvoltat şi rafinat. Ei, aceşti oameni mi-au transmis, mi-au pus în codul meu genetic un grăunte din firea şi din bogăţia lor sufletească… Înşişi părinţii mei au fost nişte oameni cu totul deosebiţi. Tatăl meu a fost croitor şi tot ce a lucrat a fost elegant şi temeinic făcut. De altfel îşi pusese o firmă pe care scria „Croitoria la moda elegantă“. La el îşi confecţionau hainele, paltoanele, vestele, şepcile, taioarele şi fustele toate notabilităţile din comuna noastră şi din comunele învecinate. I se dusese vestea. Apoi, în comună aveam cea mai frumoasă curte. Mama mea aranjase grădina din faţa casei ca un adevărat floricultor. Aveam acolo tot timpul flori, de la zambilele de primăvară până la tufănelele şi crizantemele toamnei, era ceva extraordinar! – acolo ţi se modelează într-un anume fel sufletul. Şi apoi vedeai alte şi alte minuni: cum spre Paşte ieşeau puişorii galbeni, cum se năşteau căţeluşii, viţelul şi purceluşii… vedeai pomii înflorind, rodind, îngălbenind şi stând sub haina zăpezii. Era feeric, absolut feeric… sufletul unui copil de la ţară se încarcă cu toate aceste minuni. Şi apoi ştie să fie mai atent, mai sensibil… dar şi să aibă un simţ gospodăresc, un sentiment de milă şi răspundere pentru vietăţile înconjurătoare.

4/ Plecând de la titlu – singurătatea ca şansă?!

CV: Nu ştiu dacă singurătatea e o soluţie salvatoare… dar ştiu că scrisul se face în tainică singurătate. Numai tu cu tine şi cu lumea ta, cu experienţa şi cu sufletul tău.

5/ Pentru că vorbeai despre tineri, deşi întrebarea nu se referă numai la ei…şi despre lecturile tale din clasici, a fost bun la ceva postmodernismul?

CV: Nu ştiu dacă a fost bun la ceva postmodernismul. Dar întotdeauna sunt curente… şi doar criticii pot stabili tot felul de ierarhii. Cu certitudine, de la un curent la altul sunt transformări, modificări… toate sunt ca viaţa: nu numai în literatură sunt mode, viaţa are şi ea modele ei. Iar oamenii şi poezia se transformă neîncetat…

…6/ CV: Dac-am găsit răspuns despre vocaţia mea poetică? De ce aş avea un răspuns după ultima mea carte? Ştiu că-mi tremură sufletul mereu… şi că doresc enorm ca acei care-mi citesc poezia să se regăsească într-un vers… să se emoţioneze, să viseze… etc.

7/ Mi-a plăcut evocarea pe care i-ai făcut-o, la Casa Scriitorilor, lui Horia Gane, la comemorarea a doi ani de la dispariţia sa. Mai ai ceva de adăugat, într-o scurtă evocare?

CV: Pe Horia Gane l-am văzut o singură dată, în iunie 2004, în grădina restaurant a U.S.R.: era singur la o masă. Avea o bere şi o cafea în faţă şi fuma, fuma… Nu-mi aduc aminte bine cu cine anume şedeam la o masă în apropiere, cred că era George Gibescu… Horia Gane i-a întins acestuia o carte de vizită şi am observat că nu era o simplă carte de vizită, ci una confecţionată chiar de H.G. şi se deschi-dea în trei pliuri: pe o faţă era adresa cu telefoanele sale, iar pe celelalte două – ceva scris de el. Lui G.G. i-a dat una cu un mic fragment de proză. Am îndrăznit să-i cer şi eu cartea de vizită absolut originală şi aşa ne-am cunoscut, ca să zic aşa. Mi-a întins bucuros şi mie o carte de vizită… Dar ea cuprindea, pe lângă nume şi adresă, vreo trei poezii care m-au încântat enorm. Omul n-a vorbit mai nimic. Se citea pe faţa şi-n ochii lui o enormă tristeţe… Parcă privea peste noi toţi, undeva departe şi parcă nici nu-şi mai aparţinea de fapt. Am avut atunci o presimţire… că n-am să-l revăd. Şi-am vrut să-l sun la adresa şi telefonul de pe cartea lui de vizită, dar… dar… n-am îndrăznit să fac gestul. De fapt, aş fi vrut să-i mai cer din poeziile lui, fiindcă mă impresio-naseră cele primite, dar mă impresionase şi omul. Am aflat peste câteva zile că poetul murise…. dar, la un moment dat, m-a sunat soţia lui, minunata Elena Gane, să mă invite la comunitatea evreiască, unde se făcea evocarea poetului, la un an de la dispariţia lui. Şi am fost: acolo s-a citit mult din poezia poetului şi m-au impresionat, din nou, cele auzite. Apoi, tot excep-ţionala Elena Gane a invitat câţiva cunoscuţi la Bahna, o aşezare între Buhuşi şi Roman… Acolo unde Horia Gane şi ea, soţia sa (pe numele lor din acte Roşu-Gutman) şi-au înălţat o casă şi un fel de „foişor“ unde poetul se retrăgea să scrie. Totul este evocat de el în „Voi spune îngerilor“ – romanul său apărut chiar în anul morţii sale.

…8/ CV: Autori preferaţi?! Ar trebui să înşir o mulţime… fie, măcar pe câţiva: Eminescu, Coşbuc, Rilke, Baudelaire, Shakespeare, poeţii Pleiadei, Theophile Gautier, Villon, Tolstoi, Cehov, Thomas Mann, Cervan-tes, Dostoievski, Esenin…

…9/ CV: Despre persona-lităţi? Fără să dau nume, mi-au plăcut cei despre care am auzit că au fost OAMENI cu adevărat, că au fost buni şi au făcut ceva în acest sens pentru semenii lor.

10/ E bună candoarea la poeţi, e bine să fii aşa?

CV: Draga mea, noi toţi am vrea să ne rămână candoarea, aşa cred eu, nu dau reţete. Dar ştiu că dacă rămâi curat sufleteşte ai şi candoare şi asta, certamente, se simte şi în poezie: scrii precum ţi-e sufletul.

11/ Ieşind de sub hegemonia lui ştiu/nu ştiu ca laitmotiv, ţi-aş mai cere un „bonus“ pentru dialogul nostru…şi anume: în Tratat de descompunere/ Humanitas, 1992, subcapitolul „Gânditorul de ocazie“ – îţi citesc din Parazitul Poeţilor, pagina 152, partea I: „Viaţa poetului nu-şi poate afla împlinirea. Puterea îi vine din tot ce nu a întreprins, din toate clipele hrănite cu inaccesibil“ – şi, în pagina următoare: „… biografiile poeţilor au fost inventate ca s-o înlocuiască pe cea de care ei n-au avut parte…“.

CV: Da, într-adevăr, ne putem regăsi în aceste cuvinte cioraniene. Dar eu deja ţi-am răspuns la această întrebare, fără s-o cunosc…accesibil.

(iulie 2006)

MONICA MUREŞAN


%d bloggers like this: