~Lucia Olaru Nenati: Toamna cărţii româneşti la Cernăuţi

Salonul Internaţional de Carte Românească de la Cernăuţi a ajuns la ediţia a V-a. Lucrul are o însemnătate aparte dacă ţinem cont de situaţia specială a cărţii şi, în general, a culturii române, în acea zonă în care, practic, nu există nici o librărie unde doritorii să poată cumpăra aşa ceva (paradoxal, în locul unde aventura comercială este una de proporţii, bazarul de la Cernăuţi fiind un adevărat templu gigantic al comerţului, un oraş în oraş, unde te rătăceşti uşor, dar unde greu îşi poate imagina cineva vreo marfă care să lipsească!). Dar nici alte instituţii culturale oficiale româneşti nu există într-un loc unde odinioară cultura naţională cunoştea ritmuri şi proporţii impresionante, exemplare. În această metropolă unde între războaie duduiau tipografiile de cărţi şi presă proaspătă, unde lumea îşi împărţea cu greu timpul între tentaţiile oferite de societăţile culturale, reuniunile de lectură şi muzică, unde enciclopedicul universitar Leca Morariu înfiinţase în 1938 un adevărat Institut de literatură română sub egida Seminarului de literatură modernă şi folclor al Universităţi Caroline, cu colaboratori de faimă şi cu activitate ştiinţifică, literară şi publicistică de talie europeană, ce edita titlul după titlu, ei , bine! in acest loc al dulcilor lumini septentrionale unde toamna aureşte zarea mai frumos ca oriunde cartea românească e de multă vreme în dureroasă eclipsă. Dar nu pentru că azi cineva ar interzice acest lucru în mod expres. E adevărat că zeci de ani a trece peste graniţă către Cernăuţi cu cărţi româneşti era o insurgenţă ce putea costa libertatea căci grănicerii-cerberi ai Marii Uniuni Sovietice, cu caschete înalte şi sfidătoare, ştiau să radiografieze fără greş o asemenea culpabilitate şi s-o sancţioneze prompt şi dur. Ani lungi nici nu se putea visa la carte românească într-un loc unde totul se străduia să demonstreze fără drept de apel că nici n-a existat vreodată picior de român sau de lucru românesc pe acolo iar cine îndrăznea să zică altfel era un duşman al poporului şi era tratat ca tare.

Azi nu mai interzice nimeni nimic, decât economia de piaţă în care cu toţii ne-am înghesuit să intrăm. Aceasta se dovedeşte a fi cel mai acerb cerber al prezentului. Pentru că la noi în România cărţile au ajuns să coste preţuri astronomice, descurajatoare chiar pentru cititorii de aici, nimeni nu îşi poate permite să facă o afacere cu carte din România la Cernăuţi, căci adăugând acea câtime necesară profitului, nimeni de acolo (unde viaţa e totuşi considerabil mai ieftină decât la noi!) nu ar putea să cumpere aceste cărţi aşa că falimentul economic se dovedeşte a fi cel mai eficient vameş. În această situaţie, rolul principal în viaţa culturală românească de acolo este preluat de societăţi culturale (precum Societatea culturală „Mihai Eminescu”) şi iniţiative private precum aceasta a Editurii „Alexandru cel Bun“, condusă şi animată de universitara Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române, care, împreună cu colaboratorii ei (poetul Vasile Tărâţeanu şi prof. Ilie Luceac) şi cu sprijinul Departamentului pentru Românii de pretutindeni, se încăpăţânează să nu abandoneze iniţiativa organizării Salonului de carte ce capătă treptat contururile unui eveniment de tradiţie, o adevărată sărbătoare a toamnelor cernăuţene.

În acest an, sediul principal al manifestării a fost Şcoala nr. 29, adică şcoala românească din oraş, a cărei sală de festivităţi era arhiplină la festivitatea de des-chidere a Salonului. Prezenţa înaltei feţe bisericeşti a arhimandritului Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, un devotat participant al saloanelor, ce a adus şi acum o recoltă impresionantă de cărţi produse de Centrul de cercetare al Mănăstirii Putna a imprimat evenimentului un aer de sobră sacralitate. Feţe diplomaticeşti, precum proaspătul şi foarte tânărul ambasador român la Kiev, Laurenţiu Traian Hristea, consulul general român la Cernăuţi, prof. Romeo Săndulescu, precum şi alte persoane oficiale ale locului au nuanţat şi ei prin prezenţa lor atmosfera de eveniment a festivităţii. De fapt, consulul Romeo Săndulescu a fost mereu implicat în orice activitate culturală românească a oraşului şi chiar acum, in premergerea salonului, a inaugurat noul sediu al Consulatului român printr-o expoziţie de pictură şi o festivitate de profund caracter cultural, ca şi tot ce a întreprins în anii petrecuţi la Cernăuţi. Văzând apetenţa sa perpetuă pentru cultură şi lucrurile temeinic făptuite nu pot să-mi reprim amintirea cohortelor de rezidenţi anonimi de prin cotloanele reprezentanţelor diplomatice româneşti din lume ce nu lasă nici o amintire după trecerea lor şi cu care entuziasmul veşnic treaz al celui de la Cernăuţi contrastează atât de mult. Iar acum, la acest salon, s-a şi văzut concret cauza acestei disponibilităţi naturale: chiar în cadrul festivităţii de deschidere s-a lansat o carte de poezie, semnată Romeo Săndulescu, intitulată Aproape sau cât de departe şi prezentată inspirat de neobositul poet cernăuţean Vasile Tărâţeanu. Aşadar, di-plomatul român este şi un poet pe care cromatica atât de plină de vibraţie a Cernăuţilor l-a inspirat şi la scris şi la acţiune ziditoare .

A cuvântat apoi dr. Catinca Agache, director adjunct la Biblioteca „Gh.Asachi“ din Iaşi, aceea care de mulţi ani se osteneşte în organizarea celebrului Salon ieşean de carte, (ajuns în această toamnă la a ediţia a XV-a), amplă manifestare a românităţii culturale din patru zări, care, de fapt, a şi inspirat şi sprijinit iniţierea saloanelor de carte de la Chişinău şi Cernăuţi ce se recunosc a fi „puii“ salonului ieşean. Autoarea acestor rânduri a prezentat apoi – urmată de redutabila jurnalistă cernăuţeană Maria Toacă – o carte de excepţie, intitulată Eseuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii, semnată de tânăra universitară suceveană Niadi-Corina Cernica, o carte deja semnalată de nume prestigioase, ce se înscrie în seria contribuţiilor filozofice actuale remarcabile.

Au urmat apoi, de-a lungul câtorva zile, tot felul de manifestări adecvate, în primul rând lansarea multor cărţi merituoase, a unor reviste literare, colocviul Glasul Bucovinei cu comunicări interesante, întâlniri ale unora dintre scriitorii prezenţi cu elevi şi studenţi, vizitarea primei grădiniţe româneşti din oraş şi a mânăstirii Bănceni, călătoria la cetatea Hotin, o recepţie de mare clasă organizată, ca şi întregul salon, cu sprijinul Departamentului pentru românii de pretutindeni.

Ca să prelevez din mulţimea de titluri ce nu pot fi cuprinse toate, câteva, în mod aleatoriu, consemnez cărţile O plută aşteaptă, Şi la mare vine Dumnezeu, semnate de Claudia Partole din Chişinău, inspirată autoare pentru cititorii mari, dar mai ales pentru cei mici, cu care ştie să vorbească „pe limba lor“, nu numai în scris, ci şi direct, cu graţie şi prospeţime, ceea ce am putut vedea în întâlnirea pe care am avut-o amândouă cu copiii grădiniţei româneşti (jucând noi rolul lui Moş Crăciun avant la lettre!) dar şi – împreună cu alţi participanţi – cu copiii de la Orfelinatul Mânăstirii Bănceni, precum şi la şcoala din Molniţa .

Un personaj aparte a fost, ca de obicei, scriitorul Ion Muscalu din Iaşi ce şi-a prezentat cărţile Taina stejarului şi Acvila neagră, noi cărţi din bogata serie de scrieri istorice pe care acest „plăieş al Măriei sale Ştefan vodă“ le inspiră parcă din întâlnirea cu locurile grele de istorie cărora ştie se le asculte glasul şi să-l transpună în litera scrisă într-un discurs parfumat de aromele timpurile vechi, ce aminteşte de Sadoveanu. Şi ca să mai întârzii puţin în preajma acestui portret, voi nuanţa că acest personaj, croit parcă din „stofa“ din care se croiau uriaşii oşteni ai vremurilor vitejeşti, are un mod spectacular de a se întâlni cu cititorii săi. Scoţându-şi cu o mişcare legătura ce-i ţine pletele ninse strânse în coadă, el capătă deodată un facies medieval apoi, ca transpus în lumea altor vremi, dă glas unor lungi şi impresionante pasaje narative ale unor întâmplări din epoca ştefaniană, iscusit aşternute în cărţile sale, aşa încât nici o lecţie de istorie nu poate fi mai eficientă decât o astfel de incursiune vie în straturile istorice ale vremurilor noastre de glorie.

Au fost prezentate la acest salon şi cărţi de cercetare şi de pondere academică, precum Enciclopedia Bucovinei de Emil Satco, Ion Zbiera–Viaţa şi opera de Alis Niculică, Colecţia de documente Teodor Balan de Harieta Mareci, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia de Aniţa Nandriş (a doua ediţie), Regele Carol al II-lea şi partidul unic: Frontul Renaşterii Naţionale de Radu Bruja, Discursuri de recepţie (1869-2006), ediţie în 8 volume îngrijită de Dorina N.Rusu şi prefaţată de Eugen Simion, Istoria Academiei Române, 140 de ani de existenţă de Dan Berindei, Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei de Eugen Simion, Dimitrie Onciul (1856-1923) Academia Română ş.a. A mai fost prezentată în acest context cu toate apariţiile sale, şi Editura şi Fundaţia Syllabus, Chişinău-Bucureşti, de către conducătoarea sa, prof.dr. Rodica Ursu.

Ne-a revenit aici plăcuta misiune de a prezenta şi noi nişte cărţi de interes, precum cele apărute în colecţia editurii „Princeps-Edit“ din Iaşi, sub egida „In amintirile contemporanilor“ , cărţi de memorialistică din care chipurile unor scriitori români precum Eminescu, Creangă, Maiorescu, Coşbuc, Topârceanu, Mihai Ursache, prind relief memorabil. La fel, am consemnat apariţia unei cărţi de excepţie apărută la aceeaşi editură, intitulată Eminescu într-o nouă viziune, semnată de Edgar Papu, carte ce se instituie, de fapt, într-un autentic testament spiritual, dictată până în zilele sfârşitului său şi fiind, deci, ultima carte a acestui umanist de clasă, inspirată, aşa cum consemnează îngrijitorul ediţiei Vlad Ion Papu, fiul autorului, din dialogul spiritual cu marea gânditoare elveţiană Svetlana Paleologu Matta (a cărei nouă carte Calicantus, apărută la editura timişoreană „Augusta“, am avut bucuria de-a o lansa, alături de editorul ei, A.D.Rachieru, anul trecut!). Am avut a prezenta, de asemenea, albumul de artă Memoria acuarelei a plasticienei ieşene Viorica Toporaş, o graţioasă lucrare de poezie a culorii, albumele de artă şi cărţile impenitentului poet şi plastician botoşănean Valerian Ţopa – Augustin Eden, cartea de proză Al cincilea anotimp a scriitoarei de limbă română din Israel, Madeleine Davidzon, (scrisă într-o impecabilă şi modernă limbă românească!), cărţi ale neobositului şi pasionatului eminescolog Nicolae Georgescu, precum şi alte cărţi ale editurii Floare Albastră, condusă de Doina Rizea şi altele.

Revista Ţara fagilor din Suceava a fost înfăţişată publicului de conducătorul său, poetul – proaspăt doctor în litere – Ion Cozmei, iar ziarul Mesager bucovinean de către col. George Galan, venerabilul şi nelipsitul militant cultural bucovinean, (şeful filialei din Bucureşti a Societăţii pentru cultura Bucovinei), iar noi am prezentat ultimele numere ale cunoscutei reviste Bucovina literară, în locul redactorului şef Ion Beldeanu (ce încă nu are dreptul, din motive greu de înţeles, să treacă graniţa spre Cernăuţi!); reuşita revistă Intertext din Botoşani şi, nu în ultimul rând, redutabila Lumină lină de la New York, condusă de animatorul cultural ro-mân de acolo preot prof. Theo-dor Damian.

Dintre reprezentaţii glasului literar al locului consemnăm pe Vitalie Zâgrea poet din generaţia tânără a Cernăuţilor, cu cartea sa Umbra timpului pierdut (premiată la salonul ieşean), Anatol Viere cu Cercul timpului, Valeriu Zmoşu cu lucrarea Un sat bucovinean de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de jos. Mărturii spirituale, rod al unei îndelungate cercetări ş.a.

Colocviul Glasul Bucovinei (numele redutabilei reviste de tradiţie a locului, condusă azi de acad. Alexandrina Cernov, moderatoarea colocviului şi prezenţa ubicuă a Salonului) a reunit numeroase şi interesante comunicări susţinute printre alţii, de Alexandrina Cernov, Ilie Luceac, Ştefan Purici, Catinca Agache, Harieta Mareci, Liviu Papuc, ieromonah Dosoftei Daniel Dijmărescu, Lucia Olaru Nenati.

Vizitarea mânăstirii Bănceni a insemnat o experienţă deosebită, căci am descoperit acolo un topos unde sacralitatea se relevă într-o lucrare ziditoare specială. Inceput după 1990 şi construit pe loc gol în doar patru ani, acest aşezământ este azi unul grandios, comparabil cu străvechile mânăstiri ale Bucovinei. El cuprinde o incintă armonios organizată arhitectural ca o curte domnească în care îşi află loc clădiri impunătoare, o biserică superbă şi dotată cu o podoabe impresionante (cel mai mare candelabru aurit şi cel mai mare clopot pe care le-am văzut vreodată!), clădirea ce adăposteşte chiliile unde vieţuiesc multe zeci de călugări, spaţiul de oaspeţi (primiţi mereu generos şi fără discriminare!), o poartă înaltă, sculptată în fier forjat ce pare a fi decorul unui film de epocă cu palat imperial şi, mai ales, clădirea orfelinatului mânăstirii ce poartă numele familiei Jar, adică familia întemeietorului şi animatorului acestei întregi zidiri, preotul Mihai Jar, cel ce a ştiut să bată pe la nenumărate uşi şi să convingă atâta lume să-l ajute în ridicarea acestei minuni vizitate azi de zeci de turişti. In în acel orfelinat sunt adunaţi copiii defavorizaţi ai Bucovinei detrunchiate, în număr de 180, toţi îngrijiţi şi hrăniţi exemplar, îmbrăcaţi curat şi elegant, cazaţi în camere dotate cu tot confortul modern, fiecare aflată în grija unei măicuţe blânde şi iubitoare şi mai ales, crescuţi şi educaţi în spirit creştin. Acolo am fost înconjuraţi de aceşti copii iar aceia dintre noi aplecaţi către dialogul, nu numai literar, ci şi omenesc şi cu darul comunicării cu cei mici am trăit experienţa unică a unei întâlniri calde cu sufletele pure şi atât de fragile ale acestui tip de copii cărora nu le lipseşte nimic acolo decât afecţiunea părintească.

Dar mai întâi de toate ne-am adunat cu toţii în marea şi strălucitoarea biserică unde, înconjurată de flori bogat şi edenic parfumate (crini, orhidee ş.a.) se află pe un altar somptuos şi central, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Boian, aceea despre care am scris şi în alte rânduri. Acolo, dând ascultare unui impuls lăuntric spontan, ne-am prins de mâini (dându-ne deodată seama că eram adunaţi laolaltă „reprezentanţi“ spirituali ai multor părţi de românitate, de parcă ne selectase şi ne trimisese cineva special pentru asta!) şi ne-am rugat pentru refacerea unităţii acestui neam, atât de dăruit, dar şi atât de încercat. Ruga ad-hoc a fost rostită de inimosul nostru confrate cernăuţean Vasile Tărâţeanu (despre care se spune că are o inimă mai mare decât fiinţa lui!) iar curgerea ei, pe loc alcătuită şi atât de armonioasă, a putut da samă despre iscusinţa şi harul glasurilor poetice ale acestui neam, de azi ca şi de altă dată, dar şi de gravitatea suferinţei noastre cronice colective. Mărturisesc că eu m-am rugat nu numai pentru această refacere a unităţii concrete, ci şi pentru una mai profundă, aceea de conştiinţă şi pentru dispariţia acelei veşnice dezbinări şi dihonii din totdeauna din sânul nostru ce adesea zădăr-niceşte din interior atâtea posibile mari reuşite. Drept dovadă, faptul că până şi acest Salon ce s-a învederat a fi un eveniment spiritual românesc de mare importanţă şi vibraţie, ce a consumat un enorm efort din partea tuturor celor implicaţi, a fost ocolit şi contestat de către unii dintre conaţionalii cernăuţeni, din cauza veşnicei tendinţe de a pune motivele personale, (poate adesea îndreptăţite!) înaintea celor generale.

Cetatea Hotinului şi-a revelat, iar şi iar, chiar şi în decorul aspru al unei zile de iarnă timpurie, contururile solemne şi impunătoare şi parcă ireale, ce stau de veacuri mărturie a epocii ştefaniene, adică un episod de glorie al neamului nostru şi admirându-i măreţia copleşitoare, cei prezenţi au putut înţelege mai bine ca oriunde de ce la competiţia televizată Mari Români, a ieşit biruitor, ca şi odinioară contra oricăror adversari, Măria sa Ştefan Vodă. Asta chiar dacă, acolo, la Hotin nici o inscripţie nu indică şi nu explică denotativ şi concret, istoricul acestei cetăţi, ci doar statuia unui oştean din vechimea altei armate poate avea doar un rol de sugestie indirectă a unei explicaţii istorice.

Toate laolaltă au conturat o manifestare tot mai bine articulată (deşi participarea oaspeţilor a fost mai slabă ca în alţi ani din cauza dificultăţii de accedere căci, de pildă, viza pentru Ucraina costă mai scump decât viza pentru Canada!) şi mai importantă în demersul de a contribui la dăinuirea spiritului românesc pe aceste locuri; o victorie a cărţii şi spiritului românesc, după atâtea decenii întunecate de urgie, prigoană şi oprimare (şi suprimare!) a românilor în acest oraş cu întemeiere românească şi atestat de pe vremea lui Alexandru cel Bun, de unde şi numele simbolic al editurii organizatoare care, după cinci ani de la iniţierea acestor saloane, se dovedeşte a fi mult mai mult decât o simplă editură privată, ea asumându-şi rolul de a suplini inexistenţa unei instituţii culturale de largă anvergură.

LUCIA OLARU NENATI


%d bloggers like this: