~Ioan Aurel Bolba: Dobrogea

Acest binecuvântat pământ dintre Dunăre şi Mare, era cunoscut sub numele de Scythya Minor ca provincie a Imperiului roman. Dobrogea de mai târziu a fost una din cele mai romanizate provincii ale imperiului. Numeroasele drumuri ce străbăteau provincia, precum şi înfloritoarele oraşe, castrele şi, nu în cele din urmă satele, parte din ele întemeiate de veterani din armată şi altele de colonişti, precum şi o activitate comercială animată, ce se desfăşura nu numai în cetăţile portului Euxin, dar şi în centrele de la Dunăre până la Dorosturum (Silistra de astăzi) inclusiv, toate aceste elemente au dus într-un timp relativ scurt ca populaţia băştinaşă geto-dacă să se romanizeze, să vorbească limba latină populară şi, nu în cele din urmă, să-şi însuşească felul de viaţă roman. Putem spune, fără tăgadă, că la fine de secol al II-lea, în spaţiul danubiano-pontic, atât în oraşe, cât şi în sate, se vorbea latineşte. Că procesul de latinizare ajunsese la o aşa intensitate mare ne stau mărturie atâtea şi atâtea inscripţii în limba latină des-coperite aici, cât şi o serie întreagă de descoperiri arheologice precum: altare, bazilici, mozaicuri, statui. Sigur că procesul de romanizare a fost continuat tot timpul cât a existat administraţia romană, adică până spre începutul secolului al VII-lea. Năvălirea slavilor a întrerupt, pentru o perioadă, acest proces, dar el a fost reluat sub o formă nouă, şi anume cea a ROMANIZĂRII. Că este aşa o demonstrează faptul că a avut loc un proces de asimilare a slavilor de către daco-romani în ţinutul carpato-danubiano-pontic şi, deci, şi în ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Ei, slavii, au fost asimilaţi de po-pulaţia băştinaşă, romanică de acum, care era superioară slavilor ca civilizaţie şi cultură.

Trebuie subliniat faptul că neamul traco-dacilor sau a geto-dacilor (cum se obişnuieşte a se spune) a fost de la început creştinat, răspândirea noii religii făcându-se foarte repede. Iată dar, că în vreme ce se înfăptuia romanizarea populaţiei băştinaşe din Scythya Minor – Dobrogea – în Bethleemul Iudeii s-a născut Mântuitorul Hristos, a cărui persoană şi învăţătură avea să ocupe un loc de frunte în istoria şi cultura lumii. Cum cei care trăiau în Imperiul Roman, aveau drept de circulaţie liberă, fără să mai amintim de comercianţi ori oşteni ce erau mutaţi cu serviciul militar dintr-un loc într-altul, fie coloniştii aduşi, cu siguranţă că mulţi dintre ei au adus şi sămânţa noii învăţături a lui Hristos. Nu putem însă preciza când a avut loc acest proces de încreştinare a strămoşilor noştri geto-daco-romani. Cu siguranţă că încreştinarea s-a făcut odată cu formarea lui şi a poporului român, în procesul de romanizare. Ştiut lucru este că în Cincizecime şi apoi după aceea, Sfinţilor Apostoli li s-a dat harul şi puterea de a răspândi în lume învăţătura Mântuitorului Hristos. Astfel, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (+340) în a sa Istorie Bisericească (III, I,13) arată că ţinutul dintre Dunărea de Jos şi Pontul Euxin (Marea Neagră) şi mai ales oraşele greceşti de pe ţărmurile acestuia au fost evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei, căruia după Cincizecime, sorţii i-ar fi hărăzit creştinarea Sciţiei. El scrie: „Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma, precum cuprinde tradiţia, a luat spre evanghelizare ţara perşilor, Andrei, Sciţia, Ioan Asia, unde şi-a petrecut viaţa până de a murit la Efes…“ Acestea sunt relatate întocmai de Origen în cartea a III a, a comentariilor asupra Genezei.

Acceptată de unii, respinsă de alţii, tradiţia aceasta a apărut la noi încă din sec. al XVII-lea, când între 1682-1686, mitropolitul Dosoftei al Moldovei (+1693) scria în „Proloagele“ sale pe luna noiembrie ziua 30 că: „Apostolului Andrei i-a revenit prin sorţi Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizameea, unde e acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zice Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, Tesalia şi acestea toate le-a umblat“.

Sămânţa aruncată de Apostoli a fost roditoare. Scythya Minor – Dobrogea a devenit focar de credinţă şi studii religioase. Amintirea predicării Sf. Apostol Andrei prin Dobrogea o găsim astăzi în tradiţia religioasă locală, mai ales în elementele folclorice ale locuitorilor acestor locuri. O legendă întâlnită în satul Guzgun (astăzi Ion Corvin), partea de sud a Dobrogei (nu departe de Adamclisi) spune că Sf. Apostol Andrei ar fi venit „la predicare pe jos şi cu un băţ în mână“. N-a stat mult pe aici, numai „f-o două zile, dac-au stat“. Dar cât a stat „a-nvăţat lumea să se-nchine“ şi când a plecat, a plecat „fără băţ“, căci „spun că i-a fost sete şi a dat cu băţu-n stâncă şi-a ieşit apă.A tot chicurat până-a stat. Bătrânii aşa spun“, încheie legenda. În timpul şederii sale, mai spune le-genda, în pădurea de lângă sat, într-o peşteră, Apostolul Andrei a făcut o bisericuţă, locul acela numindu-se până azi „Peştera Sfântul Andrei“. Apoi un colind închinat Sf. Apostol Andrei, care, de fapt, precede începutul sărbătorilor, Sf. Nicolae şi Naşterea Domnului (Crăciunul) şi care se rosteşte cu capra şi căluţii spune: „Ţa, ţa, ţa/ Căpriţă ţa/ Trece-mă şi Dunărea/ Ca să afle Dacia/ Că s-a născut Mesia// Spune, spune Moş Andrei/ Cel cu crucea cea din tei/ Cine este Moş Crăciun/ Moş Crăciun care e bun// Moş Crăciun e tatăl nostru/ El e Dumnezeul nostru/ El a făcut şi pe pom/ Şi pe capră şi pe om“.

Dar provincia Scythya Minor şi în genere Dacia, a beneficiat şi de numeroşi propăvăduitori laici, creştini, fie soldaţi, fie ei civili. Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori şi chiar foşti consuli, datorită probabil soţiilor lor acestea care s-au convertit mai repede la creştinism. Apoi să nu uităm că am mai beneficiat şi de propăvăduirea creştinismului de către tânărul episcop Ulfila, jumătate dac după mamă, jumătate got din Capadocia, după tată, care predica în limba latină pentru romani şi în cea greacă pentru coloniile de la Marea Neagră şi gurile Dunării şi-n limba gotică pentru goţii de dincolo şi de dincoace de Nistru.

Şi pentru că tot am amintit despre „păstrarea“ sau mai bine zis pomenirea Sfântului Apostol Andrei în colindul şi folclorul dobrogean, cu siguranţă că precum „Apostolul neamurilor“ Sfântul Apostol Andrei, care hirotonea nu numai preoţi, dar şi episcopi prin unele cetăţi unde propăvăduia învăţătura Mântuitorului Hristos, aşijderea şi Sf. Ap. Andrei, care era contemporan cu el (Sf. Ap. Pavel), va fi hirotonit el însuşi în Scythya Minor.

„După ştirile ce le avem din diferite sinaxare şi acte martirice, primul episcop de Tomis cunoscut cu numele, a fost Efrem, mort ca martir la 7 martie 304. Aceleaşi acte menţionează un episcop cu numele Evanghelius şi altul cu numele Tit, care ar fi murit ca martiri. Probabil, un episcop de Tomis a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)“.

Până în anul 369, nu mai avem ştiri despre existenţa vreunui episcop (dar cu siguranţă că el a existat) şi de-abia acum aflăm despre episcopul Bretanion (Vetranion). Tot acum, în anul 369, la Tomis soseşte împăratul roman VALENS din Constantinopol, care era arian şi mărturisea învăţătura lui Arie, silindu-l pe episcop să-i primească şi pe arieni la slujbă. Episcopul de Tomis, Bretanion, apără printr-o cuvântare Ortodoxia şi se retrage apoi cu cre-dincioşii într-o altă biserică. Acest lucru îl supără pe împărat, care-l şi exilează, dar în scurt timp Bretanion este repus în scaun de frica unei răscoale a „sciţilor“. Biserica îl prăznuieşte ca sfânt la 25 ianuarie.

După Bretanion, a urmat GHERONTIE (TERENTIUS), ce participă la lucrările Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol din anul 381 şi este dat exemplu pentru credinţa sa ortodoxă de împăratul Teodosie. Urmează apoi TEOTIM I „scit“ de obârşie, în anul 392. Era un om învăţat şi a scris câteva lucrări cu cuprins moralizator în limba greacă. Ducea o viaţă de sfânt, pare-se că a propăvăduit pe Hristos printre huni. La Sinoadele de la Constantinopol din anii 400 şi 403 a luat apărarea Sf. Ioan Gură de Aur împotriva duşmanilor săi. A murit la 20 aprilie şi Biserica l-a trecut în rândul Sfinţilor.

Urmaşul său este TIMOTEI, care participă în anul 431 la Sinodul III Ecumenic de la Efes. Semnează şi el actul de condamnare a lui Nestorie. După el urmează în scaunul episcopal tomitan IOAN, care şi el a combătut nestorianismul şi monofizismul. Fiind şi el un om învăţat a scris prelucrări în limba latină din operele unor scriitori bisericeşti de limbă greacă. Urmează pe scaunul tomitan ca episcop ALEXANDRU, care în a-nul 449, la Constantinopol, participă la un sinod care combate erezia lui Eutihie, iar în 451, semnează la Calcedon hotărârile Sinodului IV Ecumenic. După episcopul Alexandru, urmează în scaun TEOTIM II. Timp de jumătate de secol nu mai avem nici o ştire despre cine a urmat în scaun după episcopul Teotim II. Izvoarele tac. De-abia după această tăcere de 50 de ani întâlnim la Tomis pe episcopul PATERNUS.

În anul 1912, la MALAIA PERSCEPINA, în Ucraina, lângă Poltava, o descoperire întâmplătoare ne pune în faţa unui tezaur în cuprinsul căruia, pe un mare taler de argint, lucrat se pare în Bizanţ, o inscripţie gravată menţiona numele episcopului PATERNUS de la Tomis. Talerul în formă de disc este ornamentat cu splendide motive vegetale şi animale şi se înscrie între cele mai valoroase obiecte de tezaur ale Mitropoliei Tomisului. Această unitate ecleziastică în timpul împăratului Anastasius era compusă din 14 episcopate care erau la: Axiopolis, Capidava, Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegysus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa şi Dionysopolis, iar conducătorul lor era Paternus, care în anul 520 lua parte la lucrările Sinodului patriarhal de la Constantinopol, semnând ca „mitropolit al provinciei Scytia”: PATERNUS MISERICORDIA DEI EPISCOPUS PROVINCIE SCYTHIAE METROPOLITANUS = Paternus, prin mila lui Dumnezeu, episcop metropolitan al provinciei Scythia. Talerul se află la muzeul Ermitaj din Leningrad (Petersburg).

Ultimul episcop de Tomis este VALENTINIAN, un teolog învăţat, care deşi nu a luat parte la Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, i s-a amintit numele. De la el s-a păstrat o corespondenţă cu papa VERGILIUS al Romei, privind unele probleme teologice controversate. Din nou se pune tăcere pe viaţa ecleziastică dintre Dunăre şi Mare, când în anul 602 are loc marea pe-netrare a slavilor şi avarilor în Dobrogea spre Balcani, dar cu siguranţă că viaţa bisericească de aici nu a încetat şi, în secolul al IX-lea, este atestată „ARHIEPISCOPIA AUTOCEFALĂ A TOMISULUI“, iar în sec. X-XII, la Dinogeţia funcţiona o Arhiepiscopie, continuatoare a celei a Tomisului.

Deşi nu avem informaţii sigure despre şirul mitropoliţilor de la Tomis, cu siguranţă că după situaţia înfloritoare la care ajunsese cetatea Tomisului în sec. al VI-lea, sub împăratul Justinian, aceştia au continuat să-şi aibă reşedinţa până în sec. al VII-lea. Cetatea Tomisului este complet distrusă de către popoarele migratoare şi, urmare acestui fapt, mitropoliţii tomitani şi-au mutat reşedinţa într-un loc mai ferit, în cadrul hotarelor Scythiei Minor.

Dar iată că, prin anii 882-883, este atestată continuitatea Mitropo-liei Tomisului de un „foarte vechi catalog“ al „Scaunelor (episcopale – n.n.) ale Bisericii creştine“, întocmit în timpul împăratului Leon al VI-lea Filozoful şi publicat în SINTAGMA ATERIANĂ, în care locul al doilea în cadrul mitropoliilor „autocefale“, este ocupat de „Eparhia Sciţiei – Tomi-sului“ (EPARHIS SKITIE O TOMIS). Este mai mult ca sigur că aceştia şi-au păstrat vechea titulatură de „TOMITANI“, iar eparhia lor s-a numit în continuare tot „MITROPOLIA TOMISULUI“, tocmai pentru a arăta succesiunea ierarhilor în Scaunul Mitropolitan de Tomis.

Dovezi că „Eparhia Sciţiei Tomisului“ şi-a continuat existenţa în sec.al IX-XII, sunt unele inscripţii creştine din sec.IX-X găsite la Axiopolis (Cernavodă) şi, mai ales, complexul rupestru mănăstiresc din sec. al X-lea de la Basarabi (Murfatlar) şi din sec.XI-XII de la Dinogeţia (Garvan) şi Niculiţel (jud. Tulcea), precum şi diferite obiecte de cult creştin ca: medalioane, cruciu-liţe, opaiţe, relicvare, ş.a., tot din aceeaşi perioadă. De asemenea, două sigilii de plumb, bizantine, din sec. X-XI, făcute cunoscute în limba română de Prof, Dr. Ion Barnea în „Tomisul ortodox“ – dec. 1992, anul III (periodic al Arhiepiscopiei Tomi-sului), aduce un argument în plus pentru dovedirea continuităţii şirului mitropoliţilor tomitani. Primul sigiliu, cu diametrul de 20 mm, cu următoarea inscripţie KYPIE BOHÈEI TÙ ÓO ÄOYËÙ („Doamne ajută robului tău”) iar pe revers: ANIKHTÙ MHTPODOËITH TOMEÙÓ („Lui Anicet, mitropolitul Tomisului”). Al doilea sigiliu, cu diametrul de 18 mm, are pe avers chipul Sfântului Ierarh Nicolae cu Evanghelia la piept şi binecuvântând cu mâna dreaptă. În partea stângă este scris numele sfântului: O ADOÓ NI____, păstrându-se numai cele trei litere din dreapta KOËËOÓ, arătând că este înfăţişat chipul Sfântului Nicolae. Pe revers, pe patru rânduri se poate citi: +BAÓIË, IU MHTPODOËITH TOMEÙÓ [ („Doamne ajută) lui Vasile, Mitropolitul Tomisului”]. Sigiliul este datat din sec. al XI-lea.

Este necesar să precizăm că după victoria împăratului Ioan Tzimikes (971), teritoriul Bulgariei Orientale [bulgarii s-au stabilit în 679-680 în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului Bizantin şi au reuşit să întemeieze o viaţă de stat, iar în anul 864, au primit creştinismul sub ţarul Boris-Mihail I (853-888)] a fost împărţit în două theme sau ducate, Bulgaria şi Paristrion sau Paradunavon, cetatea tomitană a cunoscut o nouă perioadă de înflorire. Cele două sigilii, găsite la Istambul, sunt o puternică dovadă în acest sens. Pe de altă parte, ele demonstrează că paralel cu noua mitropolie înfiinţată la Dorostolon (Siilistra de astăzi), capitala themei Paristrion, a continuat să existe şi vechea Mitropolie a Tomisului, ambele depinzând de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol.

După cucerirea Constantinopolului de latini (1204) (catolici) o parte din bizantini s-au refugiat la Dunărea de Jos, înfiinţând o colonie grecească. Centrul spiritual al fostei theme Paristrion este preluat de cetatea Vicina (Disina) iar Mitropoliţii de Tomis, care rezidau acum la Vicina, depindeau direct de Patriar-hia ecumenică refugiată la Niceea (1204-1261). Odată cu alungarea latinilor din Constantinopol şi revenirea stăpânirii bizantine la gurile Dunării (1262), autoritatea mitropolitului a fost dublată de cea a unui guvernator al oraşului, ca reprezentant al Imperiului Bizantin.

Şirul mitropoliţilor „TOMITANI“, cu reşedinţa la Vicina, a durat până în 1359, ultimul mitropolit al Vicinei fiind Iachint Kristopoulos (1359-1372), care, în mai 1359, se va muta cu aprobarea patriarhului ecumenic Calist I al Constantinopolului (1305-1353 şi 1355-1363) şi la stăruinţele voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), fiul marelui Basarab Întemeietorul, în reşedinţa Ţării Româneşti, de la Curtea de Argeş; cu el începe lungul şir al mitropoliţi ai Ungrovlahiei. După 1359, Vicina dispare de pe lista mitropoliilor patriarhiei de Constan-tinopol, locul ei luându-l Mitropolia Ungrovlahiei sau a Ţării Româneşti, care se îngrijea acum şi de nevoile spiritual-religioase ale populaţiei din Dobrogea. Acest lucru a durat până în anul 1417, când voievodul Mircea cel Bătrân pierde Dobrogea, trecând sub stăpânirea otomană, până după Războiul de Independenţă din 1877-1878.

Facem precizarea că, prin strămutarea mitropolitului Iachint de la Vicina la Curtea de Argeş, Ţara Românească a dobândit o ierarhie bisericească oficială, recunoscută de cel mai înalt for spiritual al Bisericii Ortodoxe, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Astfel, Mitropolia Vicinei a jucat un mare rol în istoria bisericii şi a patriei noastre, în sec. XIII şi XIV. Mitropoliţii lor şi-au îndeplinit cu vrednicie de ierahi şi de păstori ortodocşi, propăvăduind, răspândind şi întărind credinţa ortodoxă în acel timp în Dobrogea şi în Ţara Românească. Mitropolitul Iachint al Vicinei îndeosebi şi domnitorul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab, au meritul istoric de a fi iniţiat şi realizat legăturile canonice oficiale dintre Biserica Ungrovlahiei şi Patriarhia Ecumenică, mitropolitul Ţării Româneşti făcând parte din 1359 din Sinodul Patriarhal de Constantinopol, legături jurisdicţionale care s-au menţinut până la 23 aprilie 1888 când Biserica Ortodoxă Română a obţinut autocefalia, devenind din Biserică-fiică, Biserică-soră.

Este demn de menţionat faptul că, la 14.11.1878, administraţia Dobrogei este preluată oficial de către autorităţile româneşti. Încă din martie 1879, parohiile ortodoxe din Tulcea şi Constanţa au fost alipite provizoriu la Eparhia Dunării de Jos (care luase fiinţă la 17.11.1864). Această stare de provizorat a ţinut până în februarie 1881, când reşedinţa Episcopiei Dunării de Jos s-a stabilit în oraşul Galaţi, iar cele două judeţe, Tulcea şi Galaţi, făceau parte integrantă din Eparhia Dunării de Jos. La 24.03.1879, este desemnat ca episcop la Dunărea de Jos Iosif Gheorghian, care păstorise Eparhia Huşilor şi care era un urmaş vrednic al episcopului Melchisedec Ştefănescu (1864-1879). În timpul celor şapte ani de vrednică păstorire la Dunărea de Jos şi în Dobrogea, episcopul Iosif are marele merit, printre multe altele, acela de a fi pus piatra de temelie a Bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa (catedrala eparhială de mai târziu), în ziua de 04.09.1883, lucrările de construcţie fiind încheiate în 1885, iar sfinţirea bisericii s-a făcut în ziua de 22.05.1885, de către episcopul Partenie Clinceni. La 22.11.1886, episcopul Iosif Gheorghian a fost ridicat la treapta de mitropolit primat şi, astfel, la cârma Episcopiei Dunării de Jos a urmat episcopul Partenie Clinceni Băcăoanu (1886-1902). După moartea mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iosif Namiescu, la 26.01.1902, episcopul Partenie este ales mitropolit în locul acestuia şi în scaunul eparhial de la Dunărea de Jos este numit, la 11.11.1902, Pimen Georgescu – Piteşteanul.

Episcopul Pimen s-a străduit mult pentru dezvoltarea şi întărirea învăţământului religios-moral al clerului şi credincioşilor dobrogeni. A îndemnat preoţimea dobrogeană să sprijine şcoala, alfabetizarea, orientarea tinerilor spre meserii şi să înveţe pe enoriaşi cultivarea pământului, îngrijirea familiilor. Totodată, îndeamnă pe preoţi să înfiinţeze cămine culturale şi bănci populare. În anul 1909 episcopul Pimen a fost ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei.

La 23.03.1909, este ales în scaunul eparhial al Dunării de Jos episcopul Nifon Niculescu Ploieştea-nul (1909-1921). De remarcat faptul că, după războiul balcanic din 1913, eparhia Dunării de Jos se întindea şi în ţinuturile din „DOBROGEA NOUĂ“ (districtele Caliacra şi Durostor). În timpul păstoririi mitropolitului Nifon, a fost sfinţită cu mare pompă Catedrala din Galaţi, în 06.08.1917. După moartea episcopului Nifon, în 1921, scaunul episcopal de la Dunărea de Jos este ocupat de arhiereul Platon Ciosu, ca locotenent de episcop (1921-1923). Vreme de un an de zile, conducerea eparhiei revine episcopului Iacob Antonovici, după care revine iar episcopul Platon Ciosu pentru o perioadă de câteva luni. La 29.06.1924 a fost ales în scaunul episcopal al Dunării de Jos, episcopul Cosma Petrovici, fiind arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, care a păstorit la Galaţi până în august 1947. A urmat ca locţiitor, episcopul Antim Nica (1947-1950).

Menţionăm că în anul 1923, Episcopia Dunării de Jos cuprindea marile judeţe Covurlui şi Tulcea, întrucât din acelaşi an s-a reactivat EPISCOPIA TOMISULUI, cu reşedinţa la Constanţa, având sub jurisdicţia sa judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor.

Aşa se face că noua episcopie creată în Dobrogea era socotită ca o continuare firească a primei organizaţii bisericeşti de pe pământul românesc – Arhiepiscopia (Mitropo-lia) Tomisului, care a supravegheat şi supraveghează Ortodoxia dintre Dunăre şi Mare, de la Sf. Apostol Andrei până azi (Nechita Runcan, Două milenii de viaţă creştină neîntreruptă în Dobrogea, pg. 262-263).

Facem o succintă trecere în revistă a şirului de vlădici care au condus destinele Eparhiei Tomisului cu râvnă şi dragoste faţă de Biserica lui Hristos şi de slujitorii ei, precum şi de mulţimea credincioşilor.

Astfel, în ziua de 29 martie 1923, „Marele Colegiu“ electoral al B.O.R. alege ca titular în scaunul vlădicesc de la Tomis – Constanţa pe preotul Ilie Teodorescu din Bucureşti, ce va primi numele de Ilarie. A fost hirotonit episcop la 9 aprilie 1923 în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. În 10 mai 1923 episcopul Ilarie Teodorescu primeşte investitura ca episcop al Constanţei, cu care prilej la Palatul regal din Bucureşti spunea următoarele: „Eparhia nou înfiinţată a Constanţei, vechiul Tomis, are o deosebită importanţă pentru Biseri-că şi neamul nostru. Oraşul Tomis este un punct principal de orientare în istorie pentru dovedirea originii creştinismului în Dacia şi a organizării Bisericii Creştine. În Tomis a fost o episcopie, ridicată mai apoi la rangul de mitropolie, care a durat de la a doua jumătate a sec. al III-lea şi până spre sfârşitul sec. al VI-lea, timp de 300 de ani.

Istoria pune mitropolia de la Tomis din Scythia Minor, între cele mai vechi mitropolii şi miruieşte mai mulţi ierarhi ai acestui scaun, care s-au distins prin sfinţenia vieţii lor, prin activitatea rodnică şi prin tăria credinţei lor, cum au fost: Evanghelicus, Philius, Teofil, Bretanion, Teotim şi alţii. De cuvântul acestor ierarhi s-a ţinut seamă întotdeauna şi a fost hotărâtor în toate chestiunile însemnate, aceasta şi pentru că Mitropolia din Tomis ocupa al II-lea rang între mitropoliile autocefale şi avea faţă de Patriarhia din Constantinopol prerogative pe care nu le avea nici o altă mitropolie din Peninsula balcanică…“.

Instalarea episcopului Ilarie la Constanţa s-a făcut în ziua de 21 mai 1923, cu prilejul sărbătoririi Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

La 1 august 1923, arhimandritul Gherontie Nicolau este hirotonit ca arhiereu-vicar la Constanţa.

Menţionăm că în timpul păstoririi episcopului Ilarie, la 24 mai 1925, a avut loc la Constanţa solemnitatea punerii pietrei de temelie a reşedinţei Episcopiei Tomisului – Constanţa (Palatul Episcopal).

În ziua de 27 septembrie 1925, episcopul Ilarie, în plină activitate eparhială, a trecut la cele veşnice.

La 4 februarie 1926, „Colegiul Electoral“ a ales, prin vot, în scaunul vlădicesc de la Constanţa, pe episcopul-vicar existent aici, Gherontie Nicolau. Instalarea sa ca episcop a avut loc la 14 martie 1926. Preotul Gala Galaction (Grigore Pişculescu) ca delegat al Patriarhiei Române, în cuvântul său spunea printre altele:

„… Cel dintâi Episcop al Sciţiei, cunoscut Istoriei sub numele ce purta este Episcopul Gherontie, din timpul împăratului Teodosie cel Mare, acel Gherontie care în anul 381 a luat parte la al II-lea Sinod Ecumenic, convocat la Constan-tinopol, îndeosebi ca să răstoarne falsa învăţătură a lui Arie.

Veniţi ca Gherontie al II-lea, Episcopul acestor ţărmuri scumpe neamului nostru, veniţi după 1547 de ani de la primul Gherontie. Episcopatul vostru se întinde în latura răsăriteană a ţării şi populaţia pe care veţi chivernisi-o, în numele Arhiereului arhiereilor şi Împăratului împăraţilor – în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – este felurită şi amestecată.

În această eparhie, locuiesc paşnic câteva neamuri; în ea sunt împrejurări, stări şi conjuncturi cu totul deosebite şi fără pereche în alte Eparhii. Sunt fericit să ştiu că însuşirile sufleteşti pe care vi le preţuiesc de vreun sfert de veac, vor fi cu totul bine venite în această de Dumnezeu păzită Eparhie a Tomisului…“.

Ca titular al Episcopiei Tomisului, episcopul Gherontie Nicolau a desfăşurat o prodigioasă activitate pastorală în cuprinsul eparhiei, ca un adevărat şi vrednic urmaş al lui Gherontie Tomitanul de altădată.

Odată cu intrarea României în cel de-al doilea război mondial, activitatea pastorală a episcopului Gherontie Nicolau este îngreunată. În 1942, pentru restaurarea catedralei s-a primit, ca prim ajutor, suma de două milioane de lei, din partea mareşalului Ion Antonescu.

La finele anului 1942, episcopul Gherontie Nicolau se retrage la chinovie şi pentru conducerea Eparhiei Tomisului este numit ca locotenent (locţiitor) episcopul Galaction Cordun (pentru câteva luni), apoi episcopul Eugeniu Laiu, începând cu noiembrie 1942, până la această dată funcţionând ca episcop-vicar al Mitropoliei Basarabiei.

După scurta dar bogata păstorire a episcopului Eugenia Laiu (1942-1943), în scaunul vlădicesc tomitan este numit ca episcop Chesarie Păunescu, începând cu 10 ianuarie 1944.

Solemnitatea hirotonirii arhimandritului Chesarie Păunescu între arhierei pentru scaunul episcopal de la Tomis a fost în ziua de 23 ianuarie 1944.

Instalarea episcopului Chesarie Păunescu la Tomis s-a făcut în 21 mai 1944, într-un cadru sobru, la Biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul“ din staţiunea balneară Carmen Silva (azi staţiunea Eforie Sud).

Arhipăstorirea episcopului Chesarie Păunescu a început sub auspiciile nenorocirilor aduse de cel de-Al doilea război mondial.

Ca episcop al Tomisului – Constanţa, Chesarie a păstorit până în februarie 1950, când a fost ales episcop al noii eparhii a Dunării de Jos, creată prin contopirea celor două eparhii, a Constanţei şi a Galaţiului.

Vreme de aproape un sfert de secol, episcopul Chesarie va cârmui noua eparhie – care cuprindea întreaga Dobroge – până la pensio-narea sa din martie 1973. Prin hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R., episcopul Chesarie a rămas şi după pensionare în cadrul centrului eparhial, până la retragerea sa din viaţă (30 oct. 1978), fiind înmormântat lângă Catedrala Episcopală din Galaţi.

Amintim că în timpul păstoririi sale, în anul 1971 s-a descoperit la Niculiţel o bazilică cu criptă în care se aflau moaştele celor patru martiri: ZOTIKOS, FILIPOS, CAMASIS şi ATALOS, căzuţi în persecuţia împăratului Diocleţian. Sfintele moaşte au fost aşezate cu solemnitate în biserica Mănăstirii Cocoş, unde se află şi acum.

Trebuie să amintim faptul că episcopul Chesarie avea preocupări cărturăreşti, fiind cunoscător al câtorva limbi moderne de circulaţie, din care a făcut şi unele traduceri. Pe lângă activitatea culturală, în calitate de ierarh, a desfăşurat şi o bogată lucrare pastorală şi administrativ-gospodărească.

După pensionarea episcopului Chesarie, aproape o jumătate de an (martie-august 1973), administraţia eparhiei a fost condusă de arhiereul-vicar Gherasim Cristea Constăn-ţeanul, episcopul titular de mai târziu la Râmnicu-Vâlcea, 30 sept. 1984.

La 10 iunie 1973, este ales ca ti-tular al Episcopiei Dunării de Jos, episcopul-vicar patriarhal Antim Nica, fiind instalat în acelaşi an, în ziua de 19 august.

La 16 octombrie 1975, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ridică această episcopie la rangul de „ARHIEPISCOPIE“, cu titulatura „ARHIEPISCOPIA TOMISULUI ŞI DUNĂRII DE JOS“. Festivitatea proclamării Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, ca veritabilă continuare a străvechii eparhii tomitane (din sec.III) a avut loc în ziua de 9 noiembrie 1975, la Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa. Cu acest prilej a fost instalat şi primul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, cu sediul la Constanţa, purtând titlul de „TOMITANUL“, în persoana Prea Sfinţitului EPIFANIE NOROCEL (astăzi episcop titular la Buzău).

În cei şapte ani de activitate rodnică la Tomis, Preasfinţitul Epifanie Tomitanul a oficiat, din încredinţarea arhiepiscopului Antim Nica, slujbe de sfinţire şi resfinţire ale multor locaşuri de cult din Dobrogea.

Odată cu alegerea episcopului Epifanie Norocel ca titular al Episcopiei Buzăului, scaunul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos rămâne vacant timp de trei ani (1982-1985), după care este ocupat de prea Sfinţitul LUCIAN FLOREA, cu acelaşi titlu de „TOMITANUL“, fiind instalat la 24 noiembrie 1985 la Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“ din Constanţa de către Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop ANTIM NICA, reşedinţa rămânând în continuare la Constanţa.

Trebuie să precizăm faptul că pentru bogata activitate bisericească şi socială, arhiepiscopul Antim a fost decorat cu mai multe ordine şi medalii româneşti şi străine. A făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române la diferite întruniri inter-bisericeşti peste hotare. A publicat lucrări de istorie bisericească, pastrorale, articole şi studii în revistele centrale bisericeşti şi periodicele eparhiale.

În şedinţa de lucru din 12 februarie 1990, Sfântul Sinod al B.O.R. a aprobat punerea în aplicare a hotărârii sale anterioare, nr. 12053/1982, aprobată atunci de Adunarea Naţională Bisericească din 5 decembrie 1982, referitor la „Resfinţirea Arhiepiscopiei Tomisului, cu reşedinţa în municipiul Constanţa, cuprinzând judeţele Constanţa şi Tulcea, cu sufragamă a Mitropoliei Ungrovlahiei“, urmând ca: „… Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos să poarte titulatura de Episcopia Galaţilor …, cuprinzând judeţele Galaţi şi Brăila, ultimul provenind din Episcopia Buzăului, tot ca sufragamă a Mitropoliei Ungro-vlahiei“.

Pentru bunul mers al activităţii noii eparhii, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, prin Decizia nr. 6/1990, a încredinţat Prea Fericitului Episcop-vicar Lucian Tomitanul „locotenenţă de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Tomisului, începând cu data de 4 aprilie 1990 până la alegerea şi instalarea titularului acestei eparhii, împreună cu toate îndreptăţirile şi îndatoririle ce decurg din aceasta“.

Din data de 12 februarie 1990 până la finele anului 2000, Arhiepiscopia Tomisului a fost condusă cu multă înţelepciune şi dăruire de către Înalt Prea Sfinţitul LUCIAN FLOREA. Spaţiul nu ne permite să înfăţişăm aici toată activitatea Înalt Prea Sfinţiei Sale.

Prin retragerea sa la pensie din motive de boală, scaunul arhipăstoresc tomitan devine vacant. Ca urmare a acestui fapt, începând cu 1 noiembrie 2000, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în calitatea ce o are de Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, s-a ocupat în mod direct de bunul mers al Arhiepiscopiei Tomisului până la alegerea noului ti-tular.

Colegiul Electoral Bisericesc alege pentru scaunul de Arhiepiscop al Tomisului, în ziua de 21 februarie 2001, pe prea Sfinţitul TEODOSIE SNAGOVEANUL, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştiului.

Menţionăm faptul că Prea Sfinţitul Teodosie a obţinut titlul de doctor în teologie în anul 1989 şi de asemenea este înscris la cel de-al doilea doctorat, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, secţia Muzică bisericească.

Festivitatea întronizării Înalt Prea Sfinţitului Teodosie în cel mai vechi scaun eparhial românesc a avut loc în ziua de 8 aprilie 2001, în Duminica Floriilor, în Catedrala din Constanţa „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod, înconjuraţi de preoţi, diaconi şi în prezenţa a mii de credincioşi.

Menţionăm că vlădica Teodosie a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în delegaţiile pastorale în străinătate, respectiv S.U.A. – 1994, Suedia şi Norvegia – 1997, Franţa – 1998, Italia – 2000 şi de mai multe ori în Bulgaria.

Ca Arhiepiscop al Tomisului, încă din primele zile ale arhipăstoririi, a slujit la penitenciarul din Poarta Albă, a întreprins vizite pastorale în parohiile din cuprinsul arhiepiscopiei Tomisului, inclusiv în localităţile din Deltă, apropiindu-se astfel de credincioşii dobrogeni.

Din toamna anului 2001, funcţio-nează la Tomis, Seminarul Teologic „DIONISIE EXIGUL“ şi Şcoala de cântăreţi „GHERONTIE NICOLAU“. Începând cu anul universitar 2002-2003, Facultatea de teologie din cadrul Universităţii „OVIDIUS“ şi-a dobândit autonomia, avându-l ca decan pe Înalt Prea Sfinţitul Dr. TEODOSIE.

Pe lângă bogata şi diversificata activitate pastoral-bisericească şi socială, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Teodosie a desfăşurat şi rodnice osteneli publicitare şi cultural-didactice: peste 6 lucrări personale, circa 30 studii în revistele de specialitate şi peste 500 de articole în presa cotidiană sau în periodice.

În perioada 21-24 ianuarie 2002, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Teodosie a participat la o întâlnire inter-religioasă în Spania. În perioada 7-16 mai 2002, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Dr. Teodosie a fost invitat în Franţa, în oraşul Orleans, pentru a participa la serbările închinate patroanei acestui oraş, Ioana d’Arc.

În această delegaţie a fost însoţit de corale „HARISMA“, care a susţi-nut mai multe concerte pe teritoriul Franţei, prilej pentru populaţia acestei ţări de a trăi momente de înălţare duhovnicească, după cum menţionează articolele publicate în presa franceză.

La 24 iunie 2002, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Teodosie a participat la invitaţia Parohiei Române la Istambul la hramul acestei biserici, „Sfânta Treime“. A fost însoţit de o delegaţie de preoţi şi diaconi şi de corala „HARISMA“. În după amiaza acelei zile, delegaţia română a fost primită la palatul patriarhal de Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului.

Comemorarea Sf. Constantrin Brâncoveanu a avut o conotaţie cu totul deosebită în anul 2002. Pentru prima oară acest domnitor martir a fost pomenit la ctitoria sa din Constantinopol, Biserica „Sfânta Paraschevi“. Din nou, delegaţia condusă de Înalt Prea Sfinţitul Teodosie a fost primită de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, iar seara a avut loc un concert susţinut de corala „HARISMA“.

Această vizită a prilejuit şi un pelerinaj la o mare parte din vestigiile religioase ortodoxe din Asia Mică.

Un alt moment important al acestei vizite îl reprezintă oficierea primei Litirghii arhiereşti româneşti la „Casa Maicii Domnului“ din Efes, moment însoţit de o vie emoţie din partea turiştilor străini care vizitau acele locuri.

Din cele prezentate până acum, rezultă pe deplin importanţa creşti-nismului dobrogean pentru întreg creştinismul românesc.

Dobrogea – care are primul locaş de cult natural, Peştera Sf. Apostol Andrei, este leagănul creştinismului românesc, iar SCAUNUL EPARHIAL TOMITAN este cea mai veche organizaţie bisericească superioară de pe teritoriul acestui spaţiu mioritic carpato-danubiano-pontic (cum frumos îl denumeşte L.Blaga). Ba mai mult, că este aşa, vin să întregească această aserţiune săpăturile arheologice din anul 2000, în cetatea HALMYRIS din judeţul Tulcea (aproximativ în zona Murighiol şi Dunavăţ), unde echipa de arheologi româno-americană ce a fost condusă de prof.Dr. Mihali Zahariadi, a descoperit bazilica episcopală a cetăţii. Se confirmă astfel citirea din „NOTITIAE EPISCOPATUUM“, o listă a 14 episcopii dependente de Mitropolia Tomisului (Constanţa de astăzi) din sec. al VI-lea, ţinând de Patriarhia Ecumenică, toate în provincia Scythia Minor (Dobrogea de azi). Şi tot aici au fost descoperite moaştele preotului Epictet şi ucenicului său, Astion. Şi cine ştie ce descoperiri arheologice de mai oferă viitorul.

Prin toate vicisitudinile vremurilor istorice prin care a trecut, Arhi-episcopia Tomisului şi-a menţinut existenţa şi continuitatea străbătând două milenii de viaţă creştină neîntreruptă, pe acest binecuvântat pământ cuprins între Dunăre şi Mare, în Dobrogea.

De aceea se naşte fireasca întrebare: oare câte vremuri istorice vor mai trece pentru ca să avem din nou scaunul mitropolitan de la Tomis?

Bibliografie

– De la Dunăre la mare, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, Pg. 24-25

– Mileniul imperial al Daciei, Iosif Constantin Drăgan, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Pg. 241-242

– Istoria românilor dintre Dunăre şi mare – Dobrogea, Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, Pg. 148-151

– Episcopia Buzăului, 500 de ani de la (re) înfiinţare, Protos. Paisie Pantazu, Ed. Sf. Episcopii a Buzăului şi Vrancei, 2002, Pg. 17,19,22

– Formarea poporului român, Constantin C.Giurăscu, Ed, Scrisul Românesc, Craiova, 1973, Pg. 113-119

– Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Pr.Prof.dr. Mircea Păcurariu, Ed. Dunării de Jos, Galaţi, 1996, Pg. 37-39

– Istoria românilor, Petre P.Panaitescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, Pg. 38

– Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Constantin C.Giurăscu, Dinu C.Giurăscu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971, Pg. 164-167

– Istoria bisericii universale, Manual pentru Institutele teologice, Bucureşti, 1975, Pg. 164-167

– Două milenii de viaţă creştină neîntreruptă în Dobrogea, Nechita Runcan, Ed. Exponto, Constanţa, 2003

– Glasul bisericii, Nr. 5-8, mai-august 2003, Pg. 120

Advertisements

%d bloggers like this: