~Eugen Burghelea: Răsplata învinşilor

Vrem sau nu vrem, ne place ori nu, adevăraţii soldaţi sunt izgoniţi din cetate şi exilaţi în istorie, lăsând locul mercenarilor. Ne mai rămâne şansa de a face recurs la literatură pentru a afla despre viaţa, lupta, drama, moartea şi blestemul soldaţilor, condamnaţi la suferinţă pentru vina de-a fi păzit crucea răstignirii lui Isus Hristos.

În virtutea datoriei sale, soldatul a fost, deopotrivă, santină pentru învingătorii şi pentru învinşii puterii, iar în învălmăşeala valorilor postbelice şi postrevoluţionare, adesea, soldaţii au fost primii învinuiţi, judecaţi şi condamnaţi.

Prin cartea lui Javier Cercas, ce poartă titlul Soldaţii de la Salamina (Editura Humanitas), cititorul plonjează direct în războiul civil din Spania. Mărturisesc că imboldul lecturii mi l-au dat numeroasele premii celebre acordate cărţii, traducerea ei în toate limbile de circulaţie internaţională şi faptul că ecranizarea sa a stârnit un mare interes.

De la început aş vrea să-i previn pe cititori că, în afară de o frază şi de o simbolistică de subtext, în carte nimic despre Salamina. În schimb, multă meditaţie despre condiţia soldatului şi despre războaie.

Autorul, jurnalist, află despre o întâmplare reală petrecută în timpul războiului civil şi, pentru a se documenta despre perso-najele ei, renunţă la slujba cotidiană şi pleacă pe urmele evenimentelor şi ale celor care au participat sau au scris despre ele.

Despre ce a fost vorba? Rafael Sanchez Mazas, poet, romancier, eseist şi jurnalist, dar şi fondator al Falangei spaniole, scapă printr-o minune de execuţia colectivă organizată de revoluţionarii republicani. Şi cum şansa îţi poate surâde uneori chiar şi a doua oară, Sanchez Mazas este găsit de un soldat aflat în scotocire după cei care fugiseră de la locul execuţiei, dar în loc să-l împuşte cum primise ordinul şi cum se întâmplase cu alţii, îl lasă în pace, gratulându-l cu un zâmbet complice. După ce a fost de două ori la un pas de moarte, Mazas va scrie într-o pagină că e de necrezut câte poţi învăţa în cele câteva secunde dinaintea execuţiei.

De aici încolo, atât supravieţuitorul, cât şi, mai ales, autorul, vor să afle ce a fost în mintea şi în sufletul soldatului şi ce a gândit atunci când a refuzat să omoare. Astfel, eroul romanului devine soldatul. Eroul literar şi, în egală măsură, eroul istoric pentru că un alt personaj care-l citează pe Allende spune că erou nu este cel care ucide, ci acela care nu omoară şi nu se lasă ucis. Erou este acela care ştie şi are puterea să spună nu atunci când trebuie, iar războaiele sunt locurile şi timpurile în care se nasc cei mai mulţi eroi adevăraţi.

Această întâmplare, care reprezintă şi pretextul romanului Soldaţii de la Salamina a constituit temă de dezbatere naţională în Spania dominată de obsesia istorică a războiului civil. Aşa se face că gestul unui soldat anonim, cu suflet greu de descifrat chiar şi de poeţii care au supt laptele imaginaţiei lui Don Quijote, adună în jurul său părerile cele mai autorizate, dar şi mai controversate. Cineva repetă cuvintele lui Oswald Spengler convins că „în ultimul ceas, civilizaţia a fost întotdeauna salvată de un pluton de soldaţi“.

Iar dacă după Gaston Bouthoul, războiul este o epidemie mentală, războaiele civile sunt cele mai confuze ca şi vremurile în care se petrec şi, de aceea, dincolo de nelegiuirile care au loc, este impresionantă solidaritatea celor hăituiţi, indiferent în ce tabără s-ar afla.

Incontestabil, războaiele văzute de soldaţi n-au semănat şi nu seamănă cu cele văzute şi conduse de generali. În sufletele lor însă, trăirile pot fi asemănătoare, fiindcă Hesiod ne previne din motto-ul cărţii: „Zeii au ascuns ceea ce-i face pe oameni să trăiască“.

Popoarele nu se lasă mişcate decât de poeţi, spune Jose Antonio, dar oricine ar câştiga războiul, cei care îl pierd întotdeauna sunt poeţii. Şi am adăuga noi, fireşte, soldaţii.

„Vai de cei învinşi“, spune dictonul latin. Pentru că pe ei nu-i judecă Cezarul, care adeseori piere şi el în luptă, ci învingătorii. Iar învingătorii n-au întotdeauna suflet de soldat şi nici cumpătarea celor care l-au ascultat şi nu l-au condamnat pe apostolul Pavel.

EUGEN BURGHELEA


%d bloggers like this: