~Emil Şimăndan: „Mitul lui Ioan Alexandru – ultimul mare poet al Transilvaniei!“

Se împlinesc în aceste zile, de început de iunie, 13 ani de la nefericita comoţie cerebrală pe care senatorul de Arad, Ioan Alexandru, acest ultim mare poet al Transilvaniei, a sufe-rit-o în sala mare a Casei de Cultură a Sindicatelor din Arad, înainte de finalul expozeului pe care l-a rostit în faţa a peste o mie de arădeni, care l-au ascultat cu multă fascinaţie până în ultimul moment. Ultimele cuvinte pe care poetul le-a rostit au fost: “Bunul Dumnezeu să Binecuvânteze România!” – după care s-a prăbuşit, căzând pe spate, spre înmărmurirea arădenilor, care l-au iubit şi ascultat. Participa la o întâlnire a arădenilor cu astronautul american Charles M. Duke Jr. – membru al echipajului “Apolo 16” – unul dintre puţinii pământeni care au pus piciorul pe Lună. În prezidiul adunării, alături de astronaut şi soţia acestuia, sosiţi din Statele Unite, se afla primarul de atunci al Aradului, prof. Cristian Moisescu.

Acest ultim mare poet al Transilvaniei, născut pe meleaguri clujene la Ţopa-Mică, devenise, în 1992, senator de Arad pe listele PNŢCD, trecea tocmai printr-o perioadă în care şi-a “abandonat” poezia pentru politică! Poetul, ajuns în Senatul României, a crezul că va putea îmblânzi pasiunile dezlănţuite ale românilor, ieşindu-le cu Crucea în faţă. Vocea lui, însă, n-a fost destul de puternică, încât să acopere hărmălaia naţională. A căzut el victimă, încă tânăr, la 52 de ani, într-un moment în care aveam nevoie de cântarea sa. După remarcabilele sale volume de versuri: “Cum să vă spun” (1964, cu o prefaţă de Mihai Beniuc), “Viaţa deocamdată” (1965), “Infernul discutabil” (1967), “Vămile pustiei” (1969), au venit “Imnele Bucuriei” (1973), cuntinuate, între 1976 şi 1988, cu “Imnele Transilvaniei”, “Imnele Moldovei”, “Imnele Ţării Româneşti”, “Imnele iubirii”, “Imnele Putnei” şi “Imnele Maramureşului” – având la bază un eticism şi istorism românesc, naţional!

Întrucât revista “Viaţa de pretutindeni” îşi are în programul său cultural valorificarea va-lorilor perene ale spiritualităţii româneşti – şi din diaspora – ca un document de mare însemnătate pentru istoria noastră literară (având în vedere că este vorba de ultimul mare poet al Transilvaniei) prezentăm, în continuare, cuvântul poetului Ioan Alexandru, derulat după o casetă video înregistrată la întâlnirea de la Arad.

“Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îţi mulţumim că eşti aici, în seara aceasta, în România. Îţi mulţumim pentru un Om care vine de foarte departe până la Arad. Poate că e drumul cel mai lung pe care l-a făcut vreodată un Om de pe Pământ până la Arad în toată istoria acestui oraş, astronomul Charles M. Duke Jr., care vine de pe Lună, să fie astăzi, în jurul nostru, la această întâlnire de la Arad! (Aplauze)

Când am fost, anul trecut, în America, împreună cu prietenul meu şi fratele de Parlament, pastorul Petre Dugulescu, şi am fost primiţi de preşedintele Bill Clinton – după care am avut o discuţie de şapte ore cu oamenii care au organizat, în 1993, Săptămâna de Rugăciuni a Statelor Unite – ne-am exprimat dorinţa ca, din America, să vină în ţările comuniste, deci şi în România, oamenii de ştiinţă care cred că Isus Hristos a înviat din morţi! I-am spus preşedintelui Clinton că este foarte important să vină oameni de ştiinţă într-o lume unde ştiinţa a fost prefăcută în idol, iar comunismul s-a întemeiat pe o ştiinţă atee, fără Isus Hristos. Este vital pentru noi, unde avem în şcoli încă învăţătura că omul se trage din maimuţă, că avem această ideologie atee, care a sprijinit marxism-leninismul, este foarte important să vină în această lume oameni de ştiinţă de cea mai înaltă va-loare, inclusiv astronauţi, care au străbătut drumurile acestea lungi de la Pământ la Lună, care sunt mari specialişti, mari fizicieni, mari matematicieni, cum sunt astăzi cei de faţă la Casa din Arad, să vină la noi, în România, ca să putem schimba felul de-a vedea lumea şi să putem introduce în şcolile noastre din nou creştinismul ştiinţific şi Biblia! Pentru că este zadarnic să credem că dacă avem în şcoli pe săptămână o oră de Biblie, dacă se cercetează Scriptura în şcolile noastre o oră pe săptămână, iar după o oră de Biblie urmează profesorul de biologie şi profesorul de ştiinţe naturale şi spune că Omul se trage din maimuţă, că vom putea apropia tinerii de Biblie! Avem nevoie de oameni de ştiinţă, care să-l mărturisească pe Isus Hristos. Astăzi, aici, la Arad, avem acest răspuns din partea Statelor Unite.

Aduc slavă lui Dumnezeu că acest popor a ajuns pe Lună şi acum a venit la noi, în România, la Arad, cu Cuvântul lui Dumnezeu! Aveţi în faţa dumneavoastră un om care va putea schimba în seara aceasta viaţa multora dintre dumneavoastră, dacă nu v-au schimbat-o până acum alţii. Cu alte cuvinte, spuse de Sciptură! Îmi pare rău că nu sunt soldaţi în sală, că nu sunt ofiţeri, poliţişti îndeajunşi, ori poate că sunt, dar poate că nu sunt suficienţi să vadă cum un general american, care a avut toată gloria în ţara lui, şi care are toată gloria şi acum, care are bani suficienţi, care după ce a zburat pe Lună era un VIP în toată America, era însă un om nefericit pentru că nu avea legătură intimă, personală, cu Isus Hristos! O să-l ascultaţi pe Dânsul ca să vă mărturisească acest lucru! O să vă spună Dânsul cum mergea de sărbători la Biserică. Era creştin, dar nu-l avea pe Isus Hristos în inima lui! Atunci a ajuns la concluzia, împreună cu soţia lui, că viaţa fără Isus Hristos nu are nici un sens! Putem să fim savanţi, putem să fim milionari, putem să fim staruri, să fim VIP-uri, putem să fim parlamentari, putem să fim oameni politici, dar dacă nu-l avem pe Isus Hristos în viaţa noastră, nu are nici un rost pelerinajul nostru pe Pământ!

Mă bucur că aceşti oameni au venit la noi să ne dea o pildă cum poţi să fii un star, cum poţi să fii un om bogat, cum poţi să fii un om vestit, cum poţi să fii un om de ştiinţă avându-l pe Isus Hristos în viaţa ta! România are nevoie în toate funcţiile centrale de asemenea oameni, de oameni care-l cunosc pe Isus Hristos!

Vin aici, acum, la Arad, cu salutul Senatului României – forul în care m-aţi ales dumnea-voastră, stimaţi arădeni, ca să vă reprezint. Vă aduc veşti dumneavoastră, cât şi acestor oaspeţi ai României şi ai Aradului, în numele Senatului, un salut Sfânt pe care-l Binecuvântează şi Grupul de Rugăciune al Senatului la acestă întâlnire.

Anul acesta am fost, din nou, în America, împreună cu senatorul Petru Dugulescu, cu pastorul de faţă, căruia îi mulţumesc că şi-a extins relaţiile, întrucât iniţial voia să-i aducă pe aceşti oaspeţi numai până la Timişoara. Am reuşit, prin Grupul de Rugăciune, să ne reîntâlnim cu preşedintele Bill Clinton, căruia i-am spus că în fostul cabinet în care stătea Elena Ceauşescu, în prezent se află Grupul de Rugăciune al Senatului, care, în fiecare zi de miercuri, se roagă şi studiază Sfânta Scriptură! (Aplauze)

Îmi aduc aminte că atunci preşedintele Bill Clinton şi-a chemat soţia şi i-a spus: “Dragă, în cabinetul lui Ceauşescu se face rugăciune şi studiul Bibliei! Se schimbă ceva în lume! Se schimbă ceva în România!”

Vreau să vă spun acum, să dea Dumnezeu ca această Oră de Rugăciune, care se ţine în fiecare miercuri în Senatul României, să se ţină şi în toată ţara! Pentru că o să vedeţi că unde nu se ţine studiul Bibliei şi unde oameni mulţi nu se întâlnesc cu Isus Hristos, oamenii nu au nici o şansă să-şi schimbe viaţa! Să dea Dumnezeu ca România să se schimbe de astăzi înainte mai mult şi să avem martori să mărturisim pe Isus Hristos fiecare acolo unde suntem! Dumnezeu să Binecuvânteze America, care ne trimite asemenea oameni aici! (Aplauze)

Bunul Dumnezeu să Binecuvânteze România, care are credincioşi ca dumneavoastră şi care ştie să primească pe aceşti trimişi de a lui Dumnezeu de către fraţii noştri din America!”

*

Acestea au fost ultimele cuvinte, rostite în public, în faţa microfonului la Casa de Cultură a Sindicatelor din Arad, înainte de-a se prăbuşi pe scenă, supă care a fost transportat de urgenţă la Spitalul judeţean din Arad, iar de acolo la Aeroportul Arad, de unde a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Universitar din Szeged-Ungaria.

Îşi va petrece ultimii ani ai vieţii, aproape paralizat, într-un cărucior, departe de ţară, la Bonn, îngrijit de buna sa soţie Ulvine. Tulburat adânc, senatorul de Arad, ultimul mare poet al Transilvaniei, se va stinge din viaţă pe neaşteptate la 16 septembrie 200, dispărând cu discreţie, într-o mult prea mare tăcere, ca şi uitat, după nefericitul accident cerebral de la Arad.

Astăzi, singurele mărturisiri rămase de la poet de pe “podiumul” activităţii sale politice, sunt cele două cărţi de interviuri pe care le-am realizat cu acesta, publicate în 1993 şi 2001 (postum), continuând astfel mitul întreţinut, neştirbit de admiratori, care sunt mulţi, pretutindeni în Ardeal şi pretutindeni în întreaga Românie!

 

EMIL ŞIMĂNDAN


%d bloggers like this: