Vasile George Puiu

Tristeţi dintotdeauna

Verzele ierbii îţi înfloreau în păr,

pe gura ta trist cerul strălucea,

tu erai o floare de măr

sau o altă durere în formă de stea.

 

Urmele noastre curând vor dispare

într-o ploaie de argint pe mătasa fierbinte,

apoi vom pluti fiecare

sub un tărâm unde marea ne minte.

 

Ca un plâns fermecat steaua ta mă respinge

să nu mai urc vreodată aceste scări imense,

iar ultima lactee din care te vei stinge,

iubito, să mă-nalţe-n prăpăstiile dense.

 

Amintire

Harta cerului

ca o melancolie,

poate cea mai scurtă

urmă de vecie.

 

Sens

N-am să ştiu niciodată de ce

suntem puşi să greşim alte patimi

şi nimic nu mai este cum e.

 

Cât de mult te-aş iubi

fără vorbe ori alte măsuri,

din pedeapsa ce nu poate fi

aşteptând să înduri.

 

Să te ştiu într-un loc netrecut.

 

Primeşte-mi, iubito, sensul de a fi

de la început.

 

Lied

Nu mai dori ca lemnul să-ţi ajungă,

eu voi cădea ca rana din inele;

pe bolţi, atunci, lumina ta prelungă

să se prefacă-n clipul morţii mele.

 

Vis

Să fiu balanţa frumuseţii tale,

să fii cântarul sufletului meu,

n-am greutăţi ca să-ţi măsor mireasma,

nici echilibru să te dor mereu.

(Din volumul „Bifurcaţia neantului“, Editura „Junimea“, Iaşi, 2005.)