Varujan Vosganian

Biruinţa somnului

Somnul e starea mea de veghe.

Ceea ce nu pot apăra cu braţele,

adăpostesc în cetatea lui.

Visul e hrana tâmplelor mele

şi lipsit de miros

ca apa răcoroasă.

Atât de liberă eşti în visul meu

tocmai pentru că nu îl poţi părăsi;

atât de frumoasă eşti

încât în jurul tău umbră nu se va face.

 

Instantaneu

Strâng degetele pumn, să mângâi

cât mai blând,

şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.

Ca să privesc tot, închid ochii.

Nici o margine de pleoapă, nici un ţărm,

nici un con răsturnat nu se opune vederii.

Desişul mă zgârie pe umeri, pe braţe;

dincolo de el e mirosul de iarbă

care oblojeşte.

Gândesc fără cuvinte: deci simt şi înţeleg.

Astfel carnea noastră rămâne

pe veci nestricată.

Nimic nu se repetă, nu se toceşte pe margini,

nu se opreşte şi nu osteneşte.

Astfel povestea noastră, fără pricină

şi fără leac,

e nesfârşit de scurtă.

Să o povestesc mi-e destul să spun:

deodată

 

Cântec dulce şi amar

Vei muşca până la os din mărul cel copt

în zadar,

îi vei zdrobi între dinţi şira spinării

până la măduvă,

dar nu vei mai simţi gustul pe care îl cauţi

dulce şi amar.

Vei muşca din mărul cel roşu până la frunză

până la ramuri şi până la încrengăturile

în formă de cruce,

dar nu vei găsi gustul misterios

al fructului care va să vie

mereu în altă toamnă

pe rând amar şi dulce.

Ochiul de cerb, nu ai să poţi străpunge

adevărata frumuseţe a femeii mele,

voi lupi, adulmecaţi în zadar,

cu colţii uscaţi, cu boturile însetate

de sânge,

nu veţi avea, o!, nu veţi avea

ce-i dincolo de păcatul dulce şi amar

puterea ei de a zămisli:

bunavestire, raza amară şi dulce.

(Din volumul „Portret de femeie“, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004)