Titina Nica Ţene

Bucurie

De-atâta timp plâng sălciile-n ape

cu crengile sărută val de val

şi plânsul lor ne este mai aproape

când rătăcim privirea către mal

Şi-atâta trecem de nepăsători

pe lângă fruntea lor răsfrântă ca-n

fereastră

fără să ştim că, adeseori,

în plânsul lor stă bucuria noastră.

Parcă-i primăvară, Doamne…

 

Parcă-i primăvară, Doamne…

Iar pe-aproape e Crăciunul

caut anii tinereţii

şi nu mai găsesc nici unul.

 

Umedă îmi e privirea

mângâi creanga de copac

mi-o imaginez în floare

înghit lacrima şi tac

Şi e totuşi iarnă, Doamne,

într-un decembrie rebel

ce nu vrea să intre-n schema

iernii acesteia defel.

Câte ierni şi câte toamne

au trecut nici nu mai ştiu

doar atâta simt eu, Doamne,

că mi s-a făcut târziu.

Să uit definitiv

 

Ce mic e, tată, dealul copilăriei

mele!

Mi se părea un munte când eram în

sat

tu mă priveşti de-acolo dintre stele,

mustrându-mă duios că am plecat.

Dar m-am întors acum, la

bătrâneţe,

să construiesc o casă spre izvor,

să regăsesc trecuta-mi tinereţe,

sădind muşcate în pridvor.

Când vălureşte grâul, ca o mare,

o să mă plimb prin el, ca altădată,

când pomii se vor umple iar de

floare,

să uit definitiv c-am fost plecată.

Bucuria lucrurilor simple

 

Să te bucuri că nu a plouat

şi a fost o zi mai luminoasă;

că cocoşul în ogradă a cântat,

amintind întoarcerea acasă.

Să te bucuri că ai cules un măr,

rumenit cu miezul plin de soare;

şi copilul mic, abia mergând,

ţi-a întins, cu mâna lui, o floare.

Să te bucuri că a înflorit cireşul,

lângă o tufă mov de liliac,

că în lanul aurit de soare

stau aprinse lămpile de mac.

Că pădurea-n toamnă a ruginit,

poleind cărările cu lună;

cineva ţi-a spus, abia şoptit,

seara la culcare, noapte bună!