Gheorghe Izbăşescu

Memoria unei gropi vechi

Tata, deja precaut, când am ajuns la cimitir

o zbughise din cvadrigă şi s-a ascuns în cavou.

Iar eu cu fulgii de zăpadă urmăream pălmaşilor truda,

cum săpau o groapă nouă într-una veche

asudaţi lângă biserică, la poalele muntelui Iuda.

 

Apoi, la flacăra unui foc mic toţi curioşi

am întrebat groapa veche dacă viaţa,

cum se spune, este de la moarte un împrumut.

Dacă dispari definitiv când trupul rece

ţi se coboară pe funii între pereţii de lut.

 

Dar ea nici n-a apucat bine să ne răspundă

că zidul de fier ce ne-mpinge din urmă

(care şi el în realitate se mişcă viu)

s-a consultat cu oasele bătrâne din sicriu.

 

Iar ele (dându-se de trei ori peste cap) au murmurat:

„Taine cu mult mai mari şi mai fără de răspuns

ne aşteaptă, când sufletul se desparte de trup

din cerească poruncă.

Fiind ologul vindecat ce singur cărţile şi le-aruncă.

 

Flux de seducţie

Uneori cei din jurul meu se miră

cât de deschis le vorbesc,

se miră şi nu înţeleg

că de fapt conversez cu mine,

doar cu mine însumi.

Neatent la context, la ochii exteriori.

 

Să văd dacă mai pot regăsi

cheia rătăcită a vechilor semnificaţii,

să văd cât se mai poate merge încă

pe drumul acesta

al lumii pline de paradoxuri.

 

Lipindu-mi ochii cât mai adânc

de pieptul şovăitor, urmăresc

steaua ce m-a călăuzit până la naştere.

Înfruntând pentru mine

Printre atâtea furtuni, primejdia şi nepăsarea.

(Din volumul „Melodrama realului“, Editura „Limes“, Cluj-Napoca, 2006.)